Idiotul - Rezumatul romanului

Fiecare cititor al lui Fiodor M. Dostoievski are de trecut, in special la prima lectura, peste un “obstacol” al scriiturii de-a dreptul seducator : anume impreunarea simfonica dintre o arhitectura narativa de o precizie infinitezimala si o paleta de personaje, prin contrast, “definite prin indefinit, axate pe absenta oricarui ax” (Ion Ianosi).

Din acest punct de vedere, Idiotul este cel mai misterios roman al scriitorului rus : raporturile dintre personaje sunt mai alambicate si mai dificil de urmarit decat in celelalte, dialogurile au constant o anumita doza de nedesluşire, reflectorul narativ acopera o suprafata mai mare de fapte. Insa cauzele majore pentru care cartea are acest aer ceţos cred ca ar fi urmatoarele :

1. fixarea a patru puncte de forta majore, mereu dinamice, (Mîşkin, Nastasia, Aglaia si Rogojin) ale caror actiuni (mereu incerte si imprevizibile) tracteaza o intreaga serie de acte ale altor personaje, fiecare dintre ele individualizat la randul lui. La acestea se adauga Ippolit Terentiev, a carei aparitie exploziva, prin potentarea elementului tragic, face ca firele narative sa fie si mai dificil de urmarit.

2. caracterul pozitiv al personajului principal si nevoia de a-l invalui in mister pentru a-i da, in fond, viata, face ca Dostoievski sa fie nevoit sa renunte la o parte din omniscienţa narativa – Mîşkin fiind descris nu prin fluxul constiintei sale (cum este in mare parte Raskolnikov), ci doar prin reactiile exterioare.

3. tehnica ascunderii – atinge apogeul in Idiotul. Pe de-o parte, avem reactiile minimale ale printului Mîşkin, pe de alta redusa prezenta efectiva in roman a celui mai halucinant dintre personaje – Nastasia Filippovna. Se pot sesiza asemenea absente bine dozate si in scrierile precedente ale lui Dostoievski (de la chiriasul din Nopti albe pana la Svidrigailov din Crima si pedeapsa, de la batrana Antonida Vasilievna Taraseviceva din Jucatorul si Foma Fomici din Satul Stepancikovo…), dar capacitatea aceasta de a naste un personaj de o asemenea traire si anvergura doar din cateva scene, intr-un roman dens de sase sute de pagini, nu poate fi definita decat printr-un singur epitet : geniala. “Personajele sale impresionează nu numai prin partea lor de suprafaţă, creastă spectaculoasă, ci şi – iar uneori mai ales – prin enorma masă de susţinere ascunsă, postament colosal invizibil, dar bănuit, puternic simţit. ” (Valeriu Cristea). Cu alte cuvinte, in Idiotul, Dostoievski face sculptura in clar-obscur.

Referitor la Mîşkin, cititorul se poate plasa la extreme intre o supraevaluare de esenta mistica : “Mîşkin se apropie de noi ca o fiinţă venită de pe o altă planetă” (Paul Evdokimov) si o subevaluare de natura clinica – printul nu ar fi decat un simplu “idiot” in sensul cel mai medical cu putinta, intratabil si inadaptabil. Fara a-mi face un scop expres din combaterea acestor doua teorii, mi se pare ca trasatura fundamentala a lui Mîşkin este aceea, atipica terminologic, de văzător. (adica nici vorba de vreun fel de autism sau, pe de alta parte, de mesianismul din formula “printul-Hristos”). Argumente in sprijinul acestei ipoteze sunt numeroase. Cel mai semnificativ dintre ele imi pare a fi descrierea pe care acest “idiot” i-o face Nastasiei Filippovna la inceputul romanului, doar privindu-i portretul :

“Sunt sigur ca destinul ei nu este dintre cele obisnuite. Chipul ii e vesel, dar a suferit ingrozitor, nu-i asa? Suferinta i-o tradeaza ochii, aceste doua oscioare, aceste doua puncte de sub ochi, de unde incep obrajii. E o faţă mîndră, teribil de mîndră si nu stiu : o fi buna la suflet sau nu? Ah, de-ar fi buna! Totul ar fi salvat! ”

… pentru ca peste doua secunde sa-i presimta sfarsitul : “Cred ca si maine [Rogojin] s-ar putea casatori [cu ea]; s-ar casatori si, peste o saptamana, zic eu, ar injunghia-o. ”

Mentionez in treacat si de replica lui din casa Epancinilor – “acum obisnuiesc sa studiez chipurile cu atentie”, de tainica afirmatie pe care o face cand e rugat sa o descrie pe Aglaia Ivanovna – “Sunteti extraordinar de frumoasa. […]Frumusetea este o enigma” si de “Sa nu credeti ca doar naivitatea m-a facut sa vorbesc atat de sincer despre chipurile dumneavoastra. O, nu, nu-i asta! Poate ca am avut motivele mele”. Gavrila Ardalionovici ii spune : “Remarcati ceea ce altii nu remarca niciodata”, iar intrebat de Lizaveta Prokofievna : “Chiar nu crezi ca [acelasi Gavrila] te-a tras mereu pe sfoara? ”, el ii raspunde fara chef : “Stiu prea bine ca uneori ma inseala. Si el stie ca eu stiu.” Date fiind aceste aspecte, nu cred ca se poate tine in mod serios cont de teoria “infantilista”.

Da, in privinta raporturilor sociale – mereu gaunoase, mereu pervertitoare la Dostoievski, Mîşkin pare ca nu vede la departare, ca nu poate distinge prin încâlceala de interese a societatii care il inconjoara. Dar asa-zisa lui miopie nu este o insuficienta de perceptie, ci un refuz asumat de a nu fi luat partas la relele lumii (cel mai bine intuieste acest lucru Nastasia Filippovna, atunci cand nu il ia drept martor la scena cu banii aruncati in flacari – departe de a-l ignora, ii marturiseste tacit respectul pentru conditia lui nealterata).

Ideea unui banal incurca-lume redus mintal se dovedeste a fi nefondata si aproape jignitoare pentru dimensiunea existentiala a romanului. In genere, este lipsita de subtilitate orice incadrare definitiva intr-un tipar unic (fie el “printul-Hristos” sau “idiotul infantil”), sub motivul ca Mîşkin se bâlbâie uneori si pare cam naiv. Tăcerile lui Mîşkin nu sunt absenţe, si de aici toata taina personajului. “Sunteti un crestin zelos?” ii urla Ippolit Terentiev, iar printul “il cerceta cu atentie si nu-i raspunse.” (Pe deplin intemeiata paralela d-lui Ianosi cu tacerea lui Iisus din poemul “Marelui inchizitor” din Fratii Karamazov).

Ceea ce nu-l impiedica, in alte ocazii, sa ia atitudine. De exemplu, cand Aglaia Ivanovna ii spune ca il iubeste pe Ganea, printul stie a o contrazice (mai intai in soapta, apoi ferm, asa cum trebuie marturisit orice adevar). Sunt din nou in acord cu d-l Ianosi cand face vorbire despre nefortarea in sens mistic a caracterizarii lui Mîşkin, aceasta conferindu-i gratie si autenticitate. Nici un alt personaj dostoievskian, poate cu exceptia Soniei Marmeladova, nu a spus adevaruri cu mai multa finete. Un simplu si luminos exemplu : “Datorita copiilor, sufletul ti se vindeca.”

S-a semnalat, pe buna dreptate, o inrudire a lui Mîşkin cu Don Quijote. Intr-adevar, nimic mai donquijotesc decat o replica precum aceasta adresata lui Rogojin, dupa ce acesta incercase sa il ucida : “Iti zic ca nu-mi amintesc decat de un singur Rogojin, cu care in ziua aceea m-am infratind facand schimb de cruci.” Sau : “Scuzati-ma, dar trebuie sa ne pricepem sa presimtim! ”. Ba chiar printul este mai critic decat cavalerul lui Cervantes, care nu pare a se orienta inspre profetizare cu atata pregnanta ca “omologul sau rus” :

“Vorbesc ca sa va salvez pe toti, ca nu cumva casta noastra sa dispara pe degeaba, in intuneric, fara sa-si dea seama de nimic, ocărând pentru toate si pierzand totul. ” (Oare doar la “casta” aristocratica sa faca referire Dostoievski?). In schimb, inrudirea cu Don Quijote este aproape deplina in privinta identificarii binelui si frumosului ca singure cai de salvare : “Priviti un copil, priviti aurora dumnezeiasca, priviti cum creste iarba, priviti ochii care va cerceteaza si va iubesc” E cert ca pe Mîşkin si pe Don Quijote i-a durut la fel de mult lumea.

Apropo de “lume”, de remarcat repetitivitatea reactiilor colective in cele doua romane. Insa, daca Don Quijote este iubit si respectat de un Sancho prietenos, in ciuda faptului ca pare a nu-i putea intelege pe deplin nebunia, Mîşkin nu e iubit de nimeni, iar de respectat, este respectat doar de cei de-un abis cu el : Aglaia si Rogojin (in mai mica masura) si mai cu seama Nastasia : “pentru mine, primul om din viata mea pe care l-am simtit ca mi-e sincer devotat.” Iata cum extremele se ating si capata acel gen de atractie dostoievskiana – mereu de neacceptat si de neinteles pentru rigorile logicii formale – una din pietrele de temelie ale operei sale. De cealalta parte ramane gloata, cei de la mijloc, oameni opaci la miracol, cu simturi incomplete, o galerie vasta de potăi submorale si moraliste. Ei gandesc si simt, precum homo sovieticus-ul lui Aleksandr Zinoviev, in bloc: Mîşkin e ori “simpatic, dar prea simplut”, ori “un pic ridicol”, ori pur si simplu “idiot”, “democrat” sau “sla-vo-fil”. Oameni incapabili de nuante si revelatii, care discuta relaxat despre josnicia lor, capturati intr-un impostor mecanism de perceptie, care ii face sa vada in sinceritatea lui Mîşkin sau prostie crasa, sau perfidie diabolica. Inradacinati intr-o paradigma a profitului “cu orice pret”, nu pot intelege nimic din Nastasia, din Mîşkin, sau la un nivel inferior, din Aglaia Ivanovna sau Rogojin. Simbolistica portretului Nastasiei le este indiferenta, nu pot pricepe cum se cunostea cu printul inainte de a-l fi vazut, califica orice act care iese din logica lor cimentoasa drept un scandal. In privinta aceasta, intuitia lui Dostoievski este din nou imperiala : ce poate fi mai strigator la cer decat o societate alcatuita din oameni care nu pot vedea adevarul desfasurat in fata lor? Pedeapsa lor nu poate fi decat indiferenta si uitarea. Iata ce epitaf, epilog si necrolog le compune autorul : “Lebedev, Keller, Ganea, Ptiţîn si multe alte personaje ale povestirii noastre traiesc ca mai inainte, s-au schimbat putin si aproape ca nu avem ce relata despre ele. ”

Opozitia radicala a unor personaje ca Mîşkin, Nastasia Filippovna, sau mai departe in literatura lumii, Don Quijote, Hamlet, Berenger, Margareta si Maestrul ei, sau chiar un Oblomov sau Ostap Bender, nu are ca semnificatie decat necesitatea ca omul viu sa refuze, sub orice epoca, lumea si determinismele ei, de a-si cauta libertatea personala. Aici ajungem intr-un mare punct nevralgic al artei contemporane : refuzul îndârjit al Eroului. Prezentand fara pasiune povestile cu “oameni simpli, ca si noi”, nerecunoscand si dispretuind in acest sens o ierarhie axiologica (sau, pe alta cale, fetisizand – mai cu seama in cinematografie – conceptul de erou), arta nu face decat sa consfinteasca o satisfactie maligna a mediocritatii (inteleasa aici ca un simplu apetit trecator pentru senzatii mici, iar nu pentru traire). Probabil ca este pentru prima oara cand in istoria artei cand superioritatea jigneste in mod sistematic. Eroii (sau Antieroii) veritabili inhiba, regii deranjeaza, sfintii insulta…

Chiar aici, inca ar fi foarte multe “idei principale” de spus pe (ne)marginea Idiotului, despre raportul intre ateism, habotnicie, batjocura si credinta in perimetru ideatic deschis de povestirea lui Mîşkin, despre cele trei tipuri de iubire mentionate de Dostoievski in notele sale : pasionala (Rogojin), vanitoasa (Ganea), crestineasca (Printul), insa dimensiunile standard ale unui text de recomandare nu imi permit. Totusi, nu voi incheia fara a sublinia un ultim aspect, deloc marginal, privind “umilinta” lui Mîşkin si aparenta lui pasivitate.

Asa-zisa neputinta de care il “acuza” d-l Ion Ianosi, numindu-l “profet orb” sau d-l Valeriu Cristea cand spune “În lumea personajelor literare de pretutindeni şi din toate vremurile, Mîşkin este cel mai slab dintre puternici şi cel mai puternic dintre slabi”, este, poate, rezultatul partial al unei confuzii dintre umilinta si injosire. Injosirea este o stare sinonima cu abolirea intentionata a discernamantului, cu refuzul de sine. Injosirea este neputinta, deoarece este (auto)amputare. Nu e cazul la Mîşkin : se poate constata foarte usor ca, in ciuda faptului ca este propulsat de la bun inceput intr-o retea sociala perversa in care domina exclusiv raporturile de forta, el este cel care domina. Nu cu autoritate insa, ci precum scrie chiar Dostoievski in notele sale : “Printul il invinge pe Ippolit prin increderea sa.”, “prin blandete il duce la disperare”. S-ar zice ca acest gen de atitudine il face pe Mîşkin incapabil sa schimbe lumea cu mila sa : Ion Ianosi il compara pe Ippolit cu personajul biblic din tinutul Gherghesenilor in care intrasera demonii, pe care Mîşkin nu a fost in stare, precum Iisus, sa-i scoata si sa-i arunce intr-o turma de porci. In ceea ce ma priveste, nu mi s-a parut in vreun moment ca printul ar vrea cu tot dinadinsul sa schimbe lumea din temelii. Vrea binele celor din jur, e milos, isi acorda neincetat prezumtii de vinovatie, dar nu actioneaza niciodata decisiv – nu din neputinta, ci dintr-o acceptare tragica a vointei divine, dintr-o constientizare a lui vanitas vanitatum.

Desi nu este un om al biciului, al evacuarii din templul firii umane a negustorilor de falsuri, nu trebuie uitat ca Mîşkin ramane un văzător (de cu totul alta factura decat nebunul Natalicio Barragán al lui Ernesto Sábato), un om care marturiseste adevarul si care face tot ce e mai omenesc si mai supraomenesc cu putinta : sa mangaie pe “logodnica” care l-a parasit si-l va parasi din nou, sa planga impreuna cu cel care ii este frate de cruce, care a incercat sa-l ucida pe el si, in cele din urma, i-a ucis chiar “logodnica”. Aceea pe care o mai vazuse, care il mai vazuse, candva, undeva, inainte de a se cunoaste…

sursa : Bookblog