14 aprilie 2012

Aventurile lui Theodore - Rezumat

“Aventurile lui Theodore pe planeta 81″ este considerat primul text din “ciclul lui Theodore”. Ajuns la înaintata vîrstă de aproape 300 de ani, astronautul primeşte, înainte de a se retrage la binemeritata pensie, o ultimă misiune comercială: să meargă pe Planeta 81, pe care o mai vizitase în tinereţe, pentru a vinde acolo o încărcătură considerabilă de săpun, de care firma unde este angajat vrea să scape, dar nu oricum, ci cu profit.
Comicul naraţiunii este unul de situaţie: Theodore reuşeşte să-şi plaseze marfa (adică să-i înşele din nou pe sărmanii helieni), dar nu ca articol pentru curăţenie corporală, ci ca pe un aliment deosebit de gustos. Drept răsplată, exact ca în basme, Preşedintele planetei vrea să i-o dea de soţie pe fiica sa, numai că aspectul fizic al helienilor este fundamental deosebit de cel terestru – aceştia arată asemenea unui sac plin cu cartofi, cu şase membre scurte şi doi ochi bulbucaţi. Uzînd de un şiretlic, eroul reuşeşte să decoleze însă înainte de a se pricopsi, pe vecie, cu prinţesa heliană.
În “Theodore şi viaţa la oraş” asistăm la primele aventuri ale cosmonautului după reîntoarcerea definitvă pe Terra şi pensionarea sa mult întîrziată. În aşteptarea actelor, Theodore este cazat la hotel şi face primele sale incursiuni în oraşul pe care nu-l mai văzuse de aproape trei decenii. Surprizele comice se ţin lanţ: băncile nu-i permit să se aşeze pe ele decît cu condiţia să fie locatar al zonei respective, coşurile de gunoi refuză să-i primească resturile, deoarece “sînt familiale”, iar litera cu care începe numele său nu apare pe strada respectivă, chioşcurile de ziare se răstesc la el, ordonîndu-i să plece imediat din apropierea lor, atunci cînd află că nu este abonat la nici o publicaţie, iar un cîine-robot, ridicat în două labe, îl conduce fără milă pînă la marginea proprietăţii pe care o păzeşte şi îl forţează să citească de douăzeci de ori anunţul postat pe poarta de la intrare: “Nu intraţi, că regretaţi!”. Realizînd că va avea mari probleme de adaptare la viaţa citadină, Theodore optează să se stabilească într-o fermă din mediul rural, dar are surpriza să constate că toată lumea este împotriva acestei idei, sfatul cel mai frecvent oferit fiind acela de a consulta… un psihiatru. Într-un final, după ce străbate jungla birocratică obişnuită, obţine permisiunea de a face o săptămînă de practică la o fermă experimentală, primul pas către visul de a trăi la ţară.
“Theodore şi viaţa la ţară”, considerată drept cea mai reuşită dintre prozele sale, d.p.d.v. umoristic, continuă seria aventurilor eroului la ferma experimentală, construită de Agenţia agricolă special pentru a-i descuraja pe cei care doresc să părăsească adăpostul oraşului. Aici află că florile de pe peluze sînt cuplate la 380 de volţi, că găinile sînt păsări sălbatice care îi muşcă pe cei care le fugăresc pentru a le prinde, că paznicul lătrător (cumpărat de la Zoo) are ace cu vaccin antirabic în vîrful colţilor şi că vaca este o pompă mecanică stilizată, care dă lapte de trei ori pe zi, fix cîte 100 de grame, atunci cînd o tragi de mînerul-coadă cu care este înzestrată. În ciuda greutăţilor pe care este conştient că le va avea de înfruntat, Theodore cumpără ferma experimentală de la agenţie şi rămîne să trăiască singur marea şi ultima aventură a vieţii sale. Numai că se înşală puţin, pentru că…
În “Ultima misiune a domnului Theodore” aflăm că succesorul fostului său director la cîrma firmei de vînzări spaţiale îi face o vizită inopinată şi îi propune, contra unei sume considerabile, să renunţe la liniştea fermei sale şi să întreprindă încă un zbor pe o planetă din sistemul stelar Epsilon (pe care Theodore o mai vizitase în urmă cu mai multe decenii), unde dispăruseră fără urmă trei misionari ai firmei. După o analiză profundă, Theodore decide să facă voiajul şi porneşte spre planeta enigmatică. Aici însă ajunge într-un fel de Paradis extraterestru, unde este considerat oaspete de onoare, iar gazdele se întrec să-i facă toate voile. Totul se termină brusc, cu scufundarea suprafeţei terestre într-o stranie lume subterană, unde oaspeţii de onoare din toate lumile galactice veniţi aici la distracţie sînt puşi să muncească pe rupte pentru a răscumpăra valoarea investiţiei făcute de gazde în starea lor de confort.
“Întoarcerea lui Theodore” înfăţişează noile aventuri ale lui Theodore şi ale asociatului său George pe Terra, după revenirea din misiunea precedentă, considerată ultima în prea îndelungata sa carieră de cosmonaut. Însă deja elementele de noutate în comicul de tip Păcală, pe care autorul îl promovează cu constanţă, s-au perimat şi peripeţiile eroului prin restaurantele oraşului care nu vor să-l accepte fără analizele medicale la zi, prin spitalele care nu vor să-i deschidă uşa pe diferite motive birocratice, nu mai au hazul iniţial. Mai mult, Theodore pare căzut într-un butoi cu ghinion, din care nu mai reuşeşte să iasă: ferma sa a fost distrusă în mare proporţie de trecerea timpului, iar dezastrul este finalizat prin prăbuşirea asupra ei chiar a avionului care le aduce celor doi amici mîncare şi medicamente. Singura picătură de optimism constă în repararea vacii mecanice.
Iar aventurile, din ce în ce mai sărace în noutăţi şi în poante, continuă şi în “Ferma lui Theodore”: după rezolvarea problemelor tehnice, legate de pilotul avionului prăbuşit la fermă (pe care cei doi l-au sechestrat şi l-au pus să repare pagubele), revenind de la oraş, Theodore găseşte un animal necunoscut care se ia după el, îngrozindu-l; în cele din urmă descoperă că fiara este un motan simpatic, negru, pe care-l botează Balthazar, în amintirea unui unchi de mult decedat, şi-l închide într-o colivie, neştiind ce să facă cu el.
În aceeaşi notă, “Theodore şi cei şapte magnifici”, schematizează din ce în ce mai mult un conflict, adus, practic, în pragul dispariţiei: neavînd ce face, în toamna ploioasă care îi închisese în cameră, cei doi prieteni îşi omoară vremea povestindu-şi amintirile din tinereţe. Mai ales Theodore, care se străduieşte ca, prin intermediul povestirii uneia dintre multele sale aventuri pe planete necunoscute, să-l facă pe George să priceapă cele trei Legi ale roboticii, enunţate de Isaac Asimov; evident că legile sînt readaptate de către cei şapte roboţi inteligenţi şi perfizi care i-au fost daţi în subordine, iar Theodore are parte de o călătorie mizerabilă în compania unor entităţi din metal, puse să-i facă viaţa amară.
“Cele zece misiuni ale cosmonautului Lapachet repovestite de Theodore asociatului său George” se străduieşte ca, prin intermediul povestirii cu sertăraşe, să reînvioreze aerul de naraţiune care lîncezeşte din ultimele texte. Suferind de o nevroză subită, în urma căderii în cap de pe casă, George îl obligă pe Theodore să-i povestească în fiecare noapte, ca să adoarmă, istorii galactice adevărate, pe care acesta, în disperare de cauză, i le lecturează dintr-un volum primit de mult cadou, din partea unui amic astronaut.
Prima călătorie a lui Lapachet se petrece pe planeta Transparenţilor, locuitorii inteligenţi ai acesteia fiind astfel denumiţi din cauza faptului că, în trecutul lor îndepărtat, terminîndu-se hrana normală pe planetă, au fost nevoiţi să consume nişte rădăcini de plante care i-au făcut… transparenţi. Lapachet le face cadou tot felul de alimente terestre care îi colorează în diferite nuanţe, din cauza coloranţilor chimici artificiali pe care îi conţin. Cea de-a doua călătorie, către un sistem solar format din zece planete pe suprafaţa cărora exista viaţă raţională, îl transformă pe Lapachet dintr-un simplu astronaut într-un negrustor cosmic: trimis să lase pe fiecare planetă un mesaj paşnic din partea omenirii, acesta reuşeşte să negocieze şi să vîndă conţinutul pachetelor informaţionale, în urma unor tratative fierbinţi. În cea de-a treia călătorie, ajunge pe o minunată planetă plină de viaţă, amenajată asemenea unei grădini franţuzeşti; iar îngrijitorul se dovedeşte a fi… însuşi Demiurgul, dar neputînd să aducă dovezi pe Terra, Lapachet este transferat la munca de jos, fiind pus să piloteze astronave de salubrizare. Despre cea de-a patra călătorie, eroul nostru nu-şi mai aminteşte nimic, dar biletul găsit în cabină, prin care pămîntenii sînt întrebaţi de ce trimit copii în spaţiul cosmic, precum şi faptul că revine exact la vîrsta la care plecase, îi determină pe cei de la Centru să emită ipoteza că Lapachet a urmat o traiectorie spaţio-temporală inversă, prin propriul său trecut, întinerind şi ajungînd pe planeta Fi sub forma unui copil de trei ani, pentru ca la întoarcere efectul să fie invers şi să îmbătrînească exact pînă la vîrsta la care a început călătoria. Al cincilea voiaj este opus celui de-al treilea, astronautul ajungînd, dintr-o eroare de transmitere a adresei, “la dracu-n praznic”, loc unde-l găseşte exact pe celebrul personaj mitologic, o fiinţă raţională, dar nu şi extraterestră. Din cea de-a şasea expediţie Lapachet aduce acasă o floare minusculă, albastră, care devine, pe traseu, un monstru vegetal ce ocupă întreaga navă. În călătoria a şaptea, Lapachet este descoperit, pe planeta pe care o cercetează, de un monstru înfricoşător, care afirmă că este fratele său; frate de imagine, deoarece monstrul îi spune că el credea, pînă a nu-l întîlni, că este cel mai oribil din întreg Universul; afirmaţia îl determină pe Lapachet să-l anestezieze cu ajutorul filmelor de desene animate şi să-l ia pe Terra, pentru a-l găzdui la Grădina Zoologică. Într-a opta călătorie, pe o planetă din sistemul Alfa, Lapachet este confundat cu un centaurian şi, deoarece pe planetă se declanşase o molimă, este supus unui sistem de dezinfectare dur, din care nu lipsesc o baie cu vapori de mercur, o centrifugare la viteză maximă şi o uscare la temperatura de 3000 de grade, din care bietul astronaut abia reuşeşte să scape cu viaţă. Călătoria a noua îl poartă pe o planetă îndepărtată, unde rămîne fără combustibil şi, pentru a putea achiziţiona altul de la băştinaşi, este nevoit să vîndă întreg echipamentul electronic al navei, drumul înapoi făcîndu-l pe baza calculelor de direcţie executate manual. Ultima călătorie relatează despre capturarea lui Lapachet de către piraţii spaţiului, despre răscumpărarea şi despre pensionarea bătrînului lup de spaţiu. Încheierea lecturii aventurilor lui Lapachet soseşte odată cu vindecarea completă a lui George, care are din nou un chef nebun de săpat prin grădină.
“Drum bun Theodore” este povestirea care închide ciclul: odată cu sosirea la fermă a doamnei Strauss, vechea proprietară, Theodore află că astronava sa va face o călătorie de rămas bun prin spaţiul din jurul Terrei, după care va fi retrasă şi expusă la muzeu. Ştirea îl determină să ia o hotărîre delicată: îi abandonează pe toţi la fermă şi pleacă la cosmodromul fostei sale firme, unde solicită dreptul de a realiza chiar el turul de onoare al Terrei cu nava-exponat. După ce primeşte toate aprobările, porneşte în spaţiu, hotărît să nu se mai întoarcă niciodată; în încăperile rachetei îi descoperă însă pe tovarăşii de la fermă, inclusiv pe motanul Balthazar, care nu au dorit să-l părăsească pînă la sfîrşit.
“Anticronicile anului 2000″ cuprinde trei texte distopice, care descriu lumea după anul 2000.
“O nuntă ca-n poveşti” pune accentul pe atmosfera de dezastru ecologic care s-a înstăpînit peste lume: norii atîrnă permanent pe cer, lumina şi zăpada sînt cenuşii, lumea nu părăseşte casele decît în cazuri excepţionale. Un astfel de caz este cel care are loc în familia bătrînului Jack, care îşi mărită fata şi se pregăteşte pentru fericitul eveniment. Nuntaşii, puţini la număr (nimic nu mai se întîmplă ca pe vremuri), se strîng la casa fetei, îi iau pe toţi şi pornesc către Primărie, unde primarul execută cu rapiditate ceremonialul şi le permite tinerilor accesul la cele Cinci Minute: adică accesul într-o cameră presurizată, cu o atmosferă respirabilă, unde pot să-şi scoată costumul de neopren şi măştile de oxigen şi să se vadă la faţă pentru prima şi ultima oară în viaţa lor.
În “Trafic”, accentul distopic porneşte de la o îngroşare a uneia dintre condiţiile de existenţă ale lumii moderne – supraaglomerarea auto. Personajul principal este un american care-şi scrie gîndurile pe cîteva foi de bloc-notes, descoperite în bordul autoturismului său, blocat în trafic, într-unul din ambuteiajele cele mai uluitoare petrecute în oraşul său; asemenea unui joc de domino, ale cărui piese cad una după alta, în clipa în care prima este atinsă, blocajul uneia dintre intersecţiile din centrul unui oraş oarecare din State se extinde cu viteză de-a lungul şi de-a latul continentului, cuprinzînd şi oprind definitiv toate maşinile aflate în trafic. După mai multe zile, în care nu reuşeşte să se deplaseze decît cîteva sute de metri şi vede cum, pe rînd, vecinii de trafic mor de sete, de atacuri de cord sau izbiţi de alte autovehicule, eroul realizează că trăieşte începutul morţii civilizaţiei şi îşi doreşte o armă, cu care să se sinucidă.
“Automatul de îngheţată” aduce în prim-plan o idee străveche: este moral sau nu să faci binele prin forţă? Bert pare un cetăţean cumsecade, dar, în timpul liber, încalcă constant una din regulile de bază ale societăţii în care trăieşte: fumează. Comitetul pentru Prinderea şi Pedepsirea Fumătorilor îl depistează cu ajutorul unui aparat special, mascat într-un automat pentru îngheţată.
Cu “Zîmbiţi, vă rog”, Radu Honga pătrunde, mai întîi în manieră umoristică, într-un domeniu limitrof SF-ului – fantasticul. După căsătorie, Popeaţă jr. se duce la fotograf  să-şi ridice fotografiile de la nuntă şi are surpriza să constate că toate au ieşit foarte bine, cu excepţia faptului că în locul său, în toate pozele, se află un schelet rînjitor. Încercările ulterioare de a le retuşa prin refotografiere dau greş, fără nici un fel de explicaţie raţională: de fiecare dată, în locul lui Popeaţă jr., a bustului sau a capului său, îşi reface apariţia acelaşi schelet, fapt care îl determină să creadă că respectivele poze îi prezic viitorul apropiat.
“Un vis cu dedicaţie” este prima povestire de tip fantastic, abordată în manieră serioasă, de către Radu Honga; în acelaşi timp, ea introduce un interesant cuplu de personaje masculine, pe care autorul le utilizează şi mai tîrziu, Pauli şi Andreea. Mai mult un pretext de a contura elementul fantastic pe care-l va amplifica în nuveleta următoare, povestirea textelor semifantastice ale autorului american Robert Sheckley are rolul de a accentua ideea că între starea de vis şi cea de realitate graniţa este atît de fină, încît poţi trece din una în cealaltă fără să bagi de seamă. Atît de fină, încît din visul lui Pauli intră în realitatea oraşului din jur patru păsări mari, albe, asemenea unor prădători necunoscuţi şi extrem de periculoşi.
“Vînt de timp” continuă linia narativă din povestirea anterioară: cele patru păsări monstruoase ucid orice om care are curajul să părăsească adăpostul relativ al blocurilor. Coşmarul durează mai multe zile, pînă ce Andreea realizează că ele provin din visul prietenului său, pe care-l obligă să se culce şi să le retragă înapoi, în lumea onirică. Segmentul al doilea al naraţiunii pare rupt de primul şi relateză un fragment dintr-un viitor mai îndepărtat al relaţiei dintre cei doi prieteni: căsătorit cu Ella, o colegă de liceu, Andreea este invitat la nunta lui Pauli, în calitate de disck-jockey, într-un oraş vecin; aici, este obligat să-şi instaleze toată aparatura în beciul uriaşei case a socrilor prietenului său şi, în timp ce Ella stă cu mirii şi nuntaşii la etaj, el manevrează singur cuc aparatura în subsol. La miezul nopţii, o vîltoare albă sparge fereastra beciului, se învîrtejeşte între pereţii acestuia, apoi dispare pe scări în sus. Luîndu-i urma, convins că a băut prea mult şi că are halucinaţii, Andreea constată că întreaga casă a ajuns brusc o ruină şi că din invitaţii care se distrau cu numai cîteva minute mai înainte nu au mai rămas întregi nici măcar oasele. Singur, spiritul lui Pauli îl aşteaptă să-i explice că aceasta este răzbunarea sa finală, pentru că s-a căsătorit cu Ella, iubita sa din anii de liceu – a chemat din vis vîntul de timp, care a distrus tot ceea ce a atins, cu excepţia sa, a lui Andreea, care este condamnat să trăiască fără ai săi, într-un timp străin.
Ultimul ciclu de povestiri din volum, “Tableta de seară”, cuprinde patru povestiri scurte, care revin la caracterul umoristic din ciclul aventurilor lui Theodore.  “Un animal fantasic” narează o ciudată vînătoare pe care un extraterestru alergic la culoarea verde şi la firele de păr o face pe Terra, în cadrul unui original safari – ultimul iepure din zona cinegetică a comunei Răstoaca este carbonizat de arma laser a celui care este convins că animalul plin de păr este un monstru uluitor. “Un mic amănunt” prezintă un Univers plin de inteligenţă, pe care oamenii aflaţi în plină expansiune galactică nu reuşesc să o identifice, chiar dacă se manifestă chiar sub nasul lor – cîinele care are ideea de a fura astronava stăpînilor săi pentru a elibera animalele capturate pe alte planete nu poate s-o facă din cauza unui mic amănunt: nu are mîini care să poată manevra accesoriile tehnice ale navei. “1+1=1″ este o istorie inversă – un pilot extraterestru întîlneşte o navă pămînteană în cosmos, se ciocneşte cu ea şi scapă cu răni grave, fiind adus pe Terra şi internat într-un spital, unde trăieşte drama negării propriei identităţi. “Un soldat perfect” aduce în prim-plan ideea de război perfect, care este numai războiul continuu; pentru că el nu poate să înceteze, pămîntenii s-au gîndit să-l exporte pe alte planete, unde soldaţi perfecţi sînt trimişi să ucidă duşmani inexistenţi şi sfîrşesc prin a se sinucide, pentru ca ideea de război să supravieţuiască.

5 comentarii:

  1. nu stiu daca Radu Honga va fi fiind vreodata mai cunoscut ca acum

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mare pacat, pentru ca dupa parerea mea ce a scris el este o capodopera a genului sf

      Ștergere
  2. smaranda pitigoi1 septembrie 2012, 21:14

    Poate se mai reeditează ce a scris el.aşa aşi avea şi eu povestirile lui

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Si eu sper, nici eu nu am cartile dumnealui, cea pe care am citit-o mi-a fost recomandata si imprumutata. Surprinzatoare. :)

      Ștergere
  3. inca se gaseste pe okazii

    RăspundețiȘtergere