"De abia atunci i se păru lui Miguel că liniștea locului era plină de foșnet, de freamăt, de viermuială; iarba colcăia de tot soiul de jivine veninoase. Aici forfoteau furnici; dincolo, niște păianjeni își țeseau pânza între doi stîlpi de piatră. Și pământul scînteia de o puzderie de ochi galbeni, ca ochii fetei aceleia."
"Micul Lazarus era fără de margini – și în zadar zîmbea prietenos spre chipul ce-l privea din ciobul de oglindă prins între două grinzi: nu avea chip, ci mii și mii de chipuri"
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Cele mai populare postari din ultima saptamana...
-
"In realitate fericirea ingusteaza cumplit orizontul omului, nu crezi?" " Nu, nu legile... Conştiinţa să-ţi dicteze datoria...
-
Toamna, dupa plecarea berzelor, Baraganul se pregateste pentru un lung somn hibernal. Peisajul este pustiu, arid, singuratic, cu vegetat...
-
„acela care poate face sa creasca doua spice de grâu sau doua fire de iarba pe un petic de pamânt unde mai înainte crestea numai unul, este ...
-
Ceva lipsea blogului meu, dar nu intelegeam ce. Acum m-am prins! Cateva citate din operele despre care incerc sa scriu cateva cuvinte si sa ...
-
Acest roman este un roman tipic al societatii in care traim, dupa parerea mea. Povestea romanului este bazata pe relatia sot-sotie, unde sot...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu