Începutul romanului autobiografic al scriitorului norvegian Karl Ove
Knausgård e foarte răvășitor. E descris
momentul în care viața se desprinde de trup. Trupul tatălui. Fără efuziuni,
fără sentimentalism. Nu din dorința de a epata morbid. Moartea e un
proces firesc de o golire a recipientului de tot ce era viu
în el, o întoarcere a organicului la anorganic.
Rolul scriitorului
este să aducă la suprafață conținuturile refulate ale inconștientului
colectiv. Moartea este refularea absolută în societatea occidentală. Nu
ideea morții e refulată, ci moartea corpului, moartea ca descompunere.
Se naște, astfel, această ambivalență suspectă pe care o constată
Knausgård. Pe de o parte, moartea e pretutindeni. E omniprezentă, e
intens mediatizată. E ostentativă, exhibiționistă și inofensivă. E
subiectul zilei. Al fiecărei zile. Pe de altă parte, moartea rămâne un
tabu, un domeniu sacru prin respectul și oroarea cu care este perceput
de către spectator. Individul este încremenit în condiția de spectator
al morții celorlalți.
Atracție morbidă și fascinație a numinosului, moartea e marota omenirii desacralizate.
Lupta lui Karl Ove Knausgård se duce pe mai multe fronturi, unele mai
pregnante, altele mai subtile. Înainte de toate, a fost lupta de a se
elibera de sub influența tatălui, care a avut întotdeauna puterea de a-l
umili și a-l face să plângă, trezindu-i totodată o teamă viscerală,
incontrolabilă, prin stările de spirit mereu imprevizibile, prin
pedepsele ingenioase, prin furia care se putea revărsa oricând asupra
copilului și adolescentului Karl Ove. Apoi, este lupta dintre ambițiile
sale și dorința de singurătate, pe de o parte, și responsabilitățile de
soț și tată, pe de altă parte. Autorul vorbește cu franchețe despre
frustrările care decurg din viața de părinte, despre dorința de a evada,
despre afecțiunea pe care o resimte doar de la distanță, și nu în
contactul direct cu copiii, despre asprimea comportamentului său pe care
îl regretă ulterior - niște subiecte de regulă tabu, care sunt trecute
sub tăcere de majoritatea părinților.
Personalitatea lui Karl Ove Knausgård se dezvăluie treptat, uneori în
mod direct, prin confesiunile sale incredibil de sincere, alteori prin
lucrurile înțelese printre rânduri; unele mărturisiri sunt incerte sau
contradictorii, ridicându-mi semne de întrebare (dar despre asta voi
vorbi mai încolo). Antisocial și închis în sine, cu o viață
dezorganizată și imprevizibilă, mânat de ambiția de a scrie ceva
excepțional, scriitorul a fugit întotdeauna de uniformitate, de tipare,
dar mai ales de anonimitate.
Knausgård spune despre sine că, pe măsură ce a crescut, și-a pierdut
naturalețea și sinceritatea în relațiile cu oamenii, a început să-și
ascundă gândurile și părerile, ba chiar a jucat roluri, disimulând și
mulându-se după opiniile celorlalți; moartea tatălui i-a declanșat însă
nevoia de a evada din sine însuși, de a scăpa de acea parte din el care îl păzea atât de asiduu.
Poate că așa s-a născut această carte, prin ieșirea din rol, prin
dezgolirea sinelui în fața lumii, prin sfidarea ochilor care îl privesc
și a părerilor celor din jur. Prin acest volum și cele care urmează,
Knausgård pare să se înconjoare, iar și iar, de acea sferă protectoare
despre care vorbește la un moment dat (simțurile amorțite de durerea
pierderii), sferă prin care lumea e anulată, iar el devine imun la
opiniile și criticile celorlalți. Desigur, reacțiile nu au întârziat să
apară, căci autorul a fost dat în judecată de câteva rude scandalizate,
care au negat detaliile înfiorătoare ale morții tatălui și au încercat
să oprească publicarea cărții.
Adolescența scriitorului a stat sub semnul respingerii: mai întâi a fost
tatăl, un bărbat rece și distant, care nu scăpa nicio ocazie de a-l
umili pe copil, profitând de eșecurile și slăbiciunile acestuia. Apoi au
urmat bunicii din partea tatălui, care nu îl aveau la inimă pe nepot
pentru că era mult prea serios și dependent de grija și atenția lor
(această seriozitate se remarcă în scriitura lui Knausgård, care este
aproape total lipsită de umor). În cele din urmă l-a respis și mama -
cea la care găsea de obicei sprijin și înțelegere, alături de care se
simțea liber - atunci când nu a mai suportat episoadele de beție ale
fiului și l-a dat afară din casă. Singurul care nu l-a respins (cel
puțin nu în mod direct) a fost fratele mai mare, Yngve, de care Karl Ove
a fost multă vreme dependent emoțional. Nu știu dacă este ceva tipic
pentru țările nordice, însă m-au izbit lipsa de comunicare, distanța și
răceala dintre oameni, întreținute probabil de grija cu care fiecare își
păstrează secretele și își protejează imaginea. Knausgård spune la un
moment dat că nu cunoaște gândurile și opiniile fratelui său, și mai
spune că nu intrase niciodată în discuție cu un străin.
Knausgård mărturisește că nici la patruzeci de ani - vârsta la care a început să scrie
Lupta mea
- nu poate spune că îl înțelege pe tată, că știe ce fel de om era. După
lectura cărții, am constatat că el nici nu și-a dat prea mult silința
să îl înțeleagă. Este de condamnat pentru asta? Evident că nu, chiar
dacă el este scriitor, iar de la scriitori ne așteptăm de obicei la
revelații și observații pătrunzătoare, la o cunoaștere și o înțelegere
superioare nouă. Imaginea tatălui rămâne parțial în umbră, cu multe
detalii și circumstanțe care lipsesc - iar dacă tatăl, care aparent se
află în centrul acestei cărți, nu are parte de o prezentare amănunțită,
atunci nu ar trebui să fiu mirată că mama rămâne, până la final, o
siluetă doar pe jumătate schițată. Caracterul mamei, adunat din
fragmente dispersate și incomplete, rămâne un mister, o umbră care nu
capătă cu adevărat formă și o personalitate distinctă. În această
privință, Knausgård se află la polul opus față de Gregor Von Rezzori, în
ale cărui memorii,
Zăpezile de altădată (despre care am scris
aici),
am regăsit o analiză impresionantă a personalității părinților, pe care
autorul încearcă să îi înțeleagă în cele mai mărunte detalii, fără a
ocoli amănuntele provocatoare.
Minuțiozitatea și sinceritatea - ba chiar indiscreția - cu care
Knausgård vorbește despre sine și cei apropiați, în pastile-bombă pe
care le aruncă ici și colo, se extind doar asupra aspectelor pe care el
vrea să le povestească, nu și asupra celor care ne-ar interesa pe noi,
cititorii. El este cel care se află, de fapt, în centrul narațiunii,
totul se învârte în jurul lui, iar grija primară nu este construirea
unei narațiuni logice, complete și bine închegate, ci de a scoate la
lumină și a-și exorciza gândurile, frământările și frustările. Această
minuțiozitatea selectivă nu mi-a plăcut, mai ales că multe întâmplări
relatate în detaliu mi s-au părut neinteresante și plicticoase, iar
uneori am avut impresia că egoul scriitorului este unul uriaș. Prețul
plătit pentru privilegiul de a trage cu ochiul în intimitatea unui om
este, în cazul lui Knausgård, tot materialul în exces, balastul lipsit
de valoare literară care vine la pachet odată cu dezvăluirile șocante,
întâmplările interesante și pasajele cu tentă filozofică. Este o
inegalitate a narațiunii care m-a nedumerit și, la un moment dat, m-a
făcut să-mi pierd încrederea în autor și în importanța cărții sale. Din
fericire, partea a doua a volumului este considerabil mai bună decât
prima - iar printre rânduri am găsit și o posibilă caracterizare a
scriiturii lui Knausgård: nu limbajul învăluia realitatea în atmosfera lui, ci invers, realitatea își avea originea în el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu