La tiganci - Rezumat

Intr-o dupa amiaza torida de vara, un profesor de pian (pe nume Gavrilescu) se indreapta spre casa, venindde la o meditatie, de pe strada Preoteselor. Astfel, in realitatea profana1 apare primul insemn al sacrului:numele strazii aminteste de vestalele care intretineau focul in templul zeitei Vesta; popasul pe care Gavrilescu il facuse pe aceasta strada poate echivala cu o purificare in vederea unei „calatorii" care, in multe traditii ale lumii, cuprinde Infernul, Purgatoriul si Paradisul.
In tramvai, Gavrilescu vorbeste cu ceilalti calatori, temele preferate fiind caldura si colonelul Lawrence;numele acestuia din urma, profesorul il auzise de la niste studenti {„oameni culti", adica initiati) care povesteau ca, undeva in Arabia, arsita 1-a lovit pe colonel, ca o sabie, in crestet. in termenii mitului,studentii sunt niste „mesageri" care prevestesc apropiata moarte si a lui Gavrilescu. Pe masura ce discutia din tramvai se deruleaza, profesorul simte nevoia sa faca marturisiri: „Pentru pacatele mele sunt profesor de pian. Zic pentru pacatele mele, adauga incercand sa zambeasca, pentru ca n-am fost facut pentru asta. Eu am o fire de artist". Cum tramvaiul tocmai trecea pe langa gradina unor tiganci, calatorii discuta, oarecum misterios, despre acest spatiu.Amintindu-si ca si-a uitat servieta cu partituri la eleva sa Otilia, profesorul coboara cu intentia de a lua tramvaiul in sens invers; arsita si mirosul de asfalt topit (pe care le regaseste in strada), il gonesc spre urmatoarea statie (la care nu va mai ajunge). Cuvintele rostite de Gavrilescu („Prea tarziu") arata ca timpul omului si cel al realitatii au devenit neconcordante. In acest punct, realul trece in fantastic, intrucat profesorul intra intr-un spatiu in care miraculosul se imbina cu bizarul. Gradina tigancilor si bordeiul reprezinta spatii ale fantasticului in care se va produce iesirea din timpul concret al realitatii. Atras irezistibil de gradina racoroasa a tigancilor, Gavrilescu intra; aceasta „insula" de umbra neasteptata ii provoaca „un infinit sentiment de intensa tristete" ea fiind un spatiu in care „iar a stat ceasul" (apartinand, prin urmare, eternitatii). Aici isi va cauta profesorul vocatia pierduta (conditia de creator irosita din pricina pacatelor sale, cum marturisea el insusi); si tot aici, amintirea marii lui iubiri pentru Hildegard il va stapani ca o chemare.   Trecand pe langa baba care pazea poarta, Gavrilescu intra in bordei ; intreaga lui aventura din acest spatiu intortocheat nu este altceva decat o prelucrare a mitului labirintului. La inceput, profesorul se simte fericit „parca ar fi fost din nou tanar, si toata lumea ar fi fost a lui, si Hildegard ar fi fost de asemenea a lui". Stare explicabila, deoarece, din Infern, Hildegard (care murise si se afla in primul stadiu al calatoriei sale) il atragea in lumea umbrelor. Inconjurat de trei fete imbracate in valuri, Gavrilescu este supus la o proba initiatica: sa aleaga, din acest trio (alcatuit dintr-o tiganca, o evreica si o grecoaica), pe cea dintai. Cum incercarile lui esueaza, profesorul pierde acel „ceva" minunat despre care-i vorbeau fetele. in termenii mitului, acesta ar putea insemna trecerea in alt stadiu (in Purgatoriu), posibila numai dupa ce sufletul lui se intoarce pe pamant pentru a-si recupera pacatele, sau, ar putea insemna alegerea unei „ursitoare" ca si la nastere. Frecventa cifrei trei (pretul platit la intrare valoreaza trei lectii de pian, fetele sunt trei, iar ora, in jur de trei) aminteste de basm, specie in care fantasticul este bogat reprezentat. Ratand „proba" alegerii fetei, Gavrilescu este prins intr-o hora si condus spre acea parte a  bordeiului in care se afla pianul. In timpul sederii in bordei, lui Gavrilescu ii este sete.  Trezit cu ajutorul cafelei si dornic sa se intoarca acasa, profesorul constata ca, pe pamant, trecusera mai multi ani. Dezorientat, revine la tiganci, unde il astepta Hildegard (iubita lui din tinerete) care-1 va conduce in moarte. Partea finala a nuvelei reuneste mai multe motive: giulgiul, noaptea, tramvaiul, florile funerare, trasura/dric, ratacirea, visul. Pregatindu-se sa plece din bordeiul tigancilor, Gavrilescu este intampinat de aceeasi baba/Cerber careia ii povesteste senzatia deosebita traita la un moment dat: „...cand m-am vazut gol, si am simtit draperia strangandu-se in jurul meu ca un giulgiu..." Si baba il pofteste sa bea cafea, dar profesorul refuza: in termenii mitului, neband destul din apa Lete, el isi aminteste reperele spatiului profan in care traise; de aici, ratacirea sufletului prin niste locuri care nu-1 mai primesc: din tramvai este invitat sa coboare, deoarece banii lui erau scosi din uz, doamna Voitinovici plecase, Otilia se maritase, propria casa (inchisa si ferecata) este locuita de altcineva. Cei doisprezece ani care trecusera de la disparitia pamanteana a lui Gavrilescu, constituie o iesire din timp apartinand fantasticului. Acum si cea de a doua lume (in care profesorul traise aproape cincizeci de ani) ii apare ca fiind bizara, imposibil de inteles (marca a fantasticului). Singurul om dispus sa-1 ajute este birjarul-dricar care il invita in trasura (o alta luntre a lui Caron), adica ii recupereaza sufletul ratacitor si i-1 restituie Infernului. Drumul trece pe langa o biserica (unde fusese o inmormantare) si in curtea careia inflorise „regina noptii" (floare al carei nume sugereaza intunericul); birjarul evoca mereu imagini mortuare (caii imbracati in negru, dricul, florile funebre) pana cand trasura ajunge la tiganci. De data aceasta, baba dormea: Cerberul nu mai avea ce pazi, caci in bordei ramasese numai nemtoaica — mereu treaza si asteptandu-si iubitul; probabil celelalte „fete" (suflete) trecusera in Purgatoriu (cel de al doilea spatiu pomenit de Dante in Divina Comedie). Acum, baba il numeste „muzicant" pe Orfeul care-si pierduse partiturile (adica isi incheiase misiunea pe pamant) si coborase, ca si in mit, in Infern, ca sa-si recupereze iubita (pe Hildegard/Euridice). Trecand de usa a saptea - indicata de baba (cifra care trimite la numarul zilelor creatiei divine), Gavrilescu nu-si mai poate recrea iubirea pamanteana; Hildegard este gasita mult mai departe, si-1 ia in stapanire pe cel pe care-1 chemase, mereu, din moarte. Ea il va conduce spre aceeasi trasura, mirata de incapacitatea lui Gavrilescu de a intelege ca a murit; in trasura, cei doi redevin tineri, pentru a putea sa ajunga astfel la ultimul stadiu al drumului - nunta in Paradis. Personajul principal este realizat in doua registre: profan si sacru. In planul profan. Gavrilescu este un barbat de 49 de ani, un om oarecare, sarac si necunoscut. Pentru a-si castiga existenta, este nevoit sa dea meditatii, infruntand uneori, vremea potrivnica. Distrat si uituc, isi lasa partiturile la eleva sa, Otilia Voitinovici si nu-si gaseste banii. in tramvai este logoreic, are tendinta sa se confeseze unor necunoscuti si are trei obsesii: colonelul Lawrance, gradina tigancilor si o amintire din studentie. Treptat, aflam ca acest om isi facuse studiile in Germania si ca avusese o mare iubire, pe Hildegard, pe care o „uitase" subit, pentru a se casatori cu Elsa. Traseul anost al vietii sale 1-a condus la constiinta unei ratari, asa cum reiese din marturisirea sa (repetata): „Pentru pacatele mele sunt profesor de pian. Zic pentru pacatele mele, adauga incercand sa zambeasca, pentru ca n-am fost facut pentru asta. Eu am o fire de artist". Reiese ca, in planul sacru. Gavrilescu era un Orfeu, decazut, pentru greselile sale in Adam (stramosul biblic, alungat din Rai). in termenii lui Mircea Eliade, modestul profesor reprezinta sacrul camuflat in profan.  Si cum, in lumea reala, Gavrilescu traise o amnezie (uitan-du-si iubirea si ignorandu-si firea de artist), el incearca sa-si recupereze statutul. Purificat prin drumul pe strada Preoteselor / Vestalelor, Gavrilescu „intra" in spatiul magic al tigancilor, acolo unde timpul s-a oprit {„Atunci sa stii ca  iar a stat ceasul" ii spune baba de la usa bordeiului). in locul timpului, apare aducerea-aminte  si incepe intoarcerea in trecut: „se simti dintr-o data fericit, parca ar fi fost din nou tanar si toata  lumea ar fi fost a lui si Hildegard ar fi fost de asemenea a lui". Invitat sa ghiceasca tiganca (dintre cele trei ursitoare), Gavrilescu rateaza, astfel incat incepe
cosmarul:  bordeiul (cu obiectele lui) devine agresiv, omul imbatraneste brusc, iar giulgiul tine de ritul funerar. Abia dupa calatoria sufletului in alt timp, profesorul isi recupereaza, alaturi de iubita lui, conditia de om paradisiac: ei redevin tineri, adica vesnici, dar intr-o alta lume.