Mai jos sunt prezentate câteva linii extrem de adevărate care nu neaparat că vă vor ajuta să deveniți niște artiști ai disputelor, dar cu siguranță vă vor da idei de replici inteligente sau vă vor demonstra că de cele mai multe ori nu avem parteneri în comunicare de luat în seamă sau care nu pot fi combătuți:
Cel care poartă o dispută, de regulă, nu o face în numele adevărului ci în numele afirmațiilor sale. (din 2 persoane, 3 procedează așa)
Cine iese victorios dintro ceartă nu
s-a bazat, foarte adesea, decât pe viclenia și abilitatea cu care și-a
apărat considerațiile și doar rareori pe corectitudinea puterii de
judecată cu care și-a formulat enunțul. (cred că toți ne-am certat la un moment dat cu părinții, nu? )
Cu cât mai generală este o opinie cu atât mai atacabilă este.
Dacă vrei să tragi o concluzie,
atunci nu trebuie să lași altora posibilitatea să o prevadă […]
pledează-ți cauza prin învăluire.
Adevărul poate reieși și din premise false, pe când neadevărul niciodată din premise adevărate.
Adversarul trebuie înfuriat: căci
astfel el nu mai este capabil să judece corect și să profite de
ascendentul pe care îl are eventual asupra noastră. Îl putem înfuria
fiind pur și simplu impertinenți, sâcâindu-l și fiind în chip vădit
nedrepți cu el. (ahh, de-aș putea face asta, aș fi cea mai tare din … discuție) 
Dacă observăm că urmează să pierdem,
atunci trebuie să realizăm o diversiune; altfel spus enunțăm ceva care
nu are nicio legătură cu discuția în cauză, dar care dă impresia că ar
avea vreo legătură și-ar fi un argument impotriva adversarului.
Totul devine un simplu joc, dacă poți invoca o autoritate pe care adversarul s-o respecte.
Ceea ce adversarul nu înțelege poate acționa adesea ca o autoritate.
Foarte puțini pot gândi dar toți vor să aibă opinii. (Iubesc această afirmație și mereu îmi amintesc de ea când îi aud pe unii ce scot pe gură)
Pe om nu-l interesează decât satisfacerea propriei vanități și nicio rană nu doare mai tare decât vanitatea lezată.
( am zis că îmi fac o plăcuță cu asta și am să o port în poșetă și o
scot de fiecare data când încep o discuție cu cineva care se crede
buricul pământului) 
E dreptul oricărui om să bată câmpii. (acesta este replica preferată a lui Schopenhauer cu care obișnuia să se ia de Heghel)
Și cea mai tare din toată cartea, un fel de motto al celor care au impresia că au pus B-ul în banana: căci nu adevărul e important ci cine câștigă (aș merge până în pânzele albe ca să demonstrez că nu-i așa, chiar dacă asta ar însemna să mor pe drumul până acolo).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu