Povestea tarfelor mele triste - Rezumatul romanului

Autorul fascinantului Un veac de singurătate – definit de critică drept cel mai bun roman de expresie spaniolă după Don Quijote al lui Cervantes, cel care a dăruit recent literaturii un volum de memorii plin de neprevăzut, A trăi pentru a-ţi povesti viaţa – veritabil best-seller

internaţional, al cărui tiraj de lansare a fost adus la Ciudad de México sub protecţia transportoarelor blindate –, irumpe din nou în atmosfera mitică

ce îi învăluie viaţa şi opera cu un titlu transparent care şochează: Povestea târfelor mele triste.

Povestea târfelor mele triste este, aşa cum mărturiseşte protagonistul-autor, „povestea marii mele iubiri", o prodigioasă incursiune în tainele sentimentului erotic, pe care îl trăieşte, pentru

prima oară în viaţă cu adevărat, un bărbat în vârstă de nouăzeci de ani pentru o fată de paisprezece.

Dar geniul lui García Márquez săvârşeşte miracolul: dincolo de substanţa epică, desfăşurată cu predilecţie într-un bordel din Barranquilla – oraş în care şi-a petrecut anii de liceu şi în care, mai

târziu, ca tânăr ziarist, a trăit viaţa boemă a intelectualilor săraci nonconformişti ai epocii, cu tumultuoasele-i discuţii politice, literare şi artistice, dar şi cu frecventarea asiduă a cârciumilor şi bordelurilor –, romanul este o meditaţie subtilă şi melancolică a omului timpurilor noastre asupra iubirii, în sensul cel mai pur, mai nobil şi mai generos de care este capabilă fiinţa umană.

Datele realului îl descriu pe protagonistul aflat la apusul vieţii drept un bărbat în a cărui existenţă patima, sexualitatea au jucat, încă de când împlinise doisprezece ani, un rol precumpănitor, dar trunchiat, reducându-se la lumea târfelor („Niciodată nu m-am culcat cu vreo femeie fără s-o plătesc, şi pe puţinele care nu erau de meserie le-am convins prin argumente ori cu de-a sila să primească bani...") şi la eternul orgoliu de mascul („Cam pe la douăzeci de ani am început să ţin

un catastif cu numele, vârstă, locul şi câteva însemnări privitoare la împrejurările şi la felul în care se petrece totul. Până la cincizeci de ani, ajunsesem la cinci sute paisprezece femei...").

Cu atât mai uluitor se proiectează, prin contrast, descoperirea adevăratei iubiri: „M-am trezit în revărsatul zilei, fără să-mi amintesc unde mă aflam. Copila dormea mai departe cu spatele la mine, ghemuită ca un făt... A fost ceva nou pentru mine. Nu cunoşteam vicleşugurile seducţiei şi veşnic îmi alesesem la întâmplare iubitele de o noapte, mai curând luându-mă după preţ decât după farmecele lor, şi făcusem dragoste fără dragoste, pe jumătate îmbrăcaţi, de cele mai multe ori, şi întotdeauna pe întuneric, pentru a ne închipui că suntem mai buni. În noaptea aceea am descoperit plăcerea de necrezut de a contempla trupul unei femei adormite fără îmbol-direa dorinţei sau opreliştile pudorii".

Revelaţia odată produsă, planul realului şi al fanteziei încep să alterneze, apoi să se contopească, într-un halucinant joc de oglinzi ce se proiectează în infinit. Plăcerea neţărmurită de a veghea somnul iubitei, intensitatea fascinaţiei de a pătrunde lin în acest teritoriu al dragostei de curând descoperit îl fac să simtă întru totul reală, palpabilă prezenţa fiinţei îndrăgite, în absenţa acesteia, protagonistul trăind permanent ca într-un vis, fără a putea desluşi graniţa între concreteţe şi imaginar. La început, încredinţat că amintirile reale sunt năluciri ale memoriei, pe când amintirile închipuite sunt atât de convingătoare încât luaseră locul realităţii, găseşte o explicaţie: „Aşa cum se uită faptele reale, pot stărui în minte şi unele care n-au existat niciodată, de parcă s-ar fi petrecut aievea". Dar, încetul cu încetul, contururile realităţii se şterg – când află că iubita va face şaptesprezece ani, exclamă descumpănit: „M-a neliniştit că era atât de reală încât împlinea ani"... „De necrezut: văzând-o şi atingând-o în carne şi oase mi se părea mai puţin reală decât în amintirile mele" – şi, până la urmă, desluşeşte cu înfrigurare adevăratul sens al marii taine: „Astăzi ştiu că nu a fost o nălucire, ci încă un miracol al primei iubiri din viaţa mea aflate abia la nouăzeci de ani".

Povestea târfelor mele triste respiră o poezie fantastică, o melancolie seducătoare, graţie desăvârşirii stilistice a scriiturii. Întreaga arhitectură a demersului narativ este edificată cu savantă măiestrie, cu precizie şi minuţie de bijutier.

Perfect conştient de impactul pe care trebuie să-l aibă asupra cititorului începutul naraţiunii, autorul formula pregnant, în prologul la volumul Douăsprezece povestiri călătoare: „... În primul paragraf al unui roman trebuie definit totul: structură, ton, ritm, lungime şi, uneori, chiar şi caracterul vreunui personaj". Iar ultima sa carte ilustrează magistral acest postulat, începând astfel: „În anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să-mi dăruiesc o noapte nebună cu o adolescentă fecioară. Mi-am adus aminte de Rosa Cabarcas, patroana unei case clandestine

care obişnuia să-şi încunoştinţeze clienţii statornici când avea vreo noutate disponibilă. Niciodată n-am cedat acesteia sau oricărei alteia dintre multele-i tentaţii obscene, dar ea nu credea în puritatea principiilor mele. Şi morala e o chestiune de timp, spunea, cu un zâmbet răutăcios, ai să vezi..."

Pe tot cuprinsul romanului scriitorul se dovedeşte cu strălucire acelaşi „âmblânzitor de cuvinte" care a subjugat o lume întreagă. Din risipa barocă de imagini de vibrantă frumuseţe iată doar câteva exemple: „Mi-am plimbat vârful arătătorului de-a lungul grumazului năduşit şi toată fiinţa i s-a înfiorat lăuntric, precum un acord de harfă"; „Luna plină prindea să ajungă în mijlocul cerului şi lumea se vedea parcă scufundată în apă verde"; „Avea nişte ochi de pisică sălbatică, un trup la fel de provocator şi îmbrăcată, şi goală şi nişte plete bogate de aur răvăşit al căror parfum de femeie mă făcea să plâng de furie, muşcând perna".

Şi, mai presus de orice, din această ultimă carte transpare infinita bucurie a creatorului care, încă uimitor de tânăr, în plenitudinea senectuţii, la 76 de ani, şi-a desăvârşit menirea. „Tot ce mă interesează mai mult pe lumea aceasta este procesul de creaţie", spunea García Márquez, robit de „plăcerea de a scrie, cea mai intimă şi solitară care se poate imagina", de „viciul devastator al scrisului", şi, ca un corolar, într-un interviu recent, declara: „Secretul fericirii este să faci numai ceea ce te pasionează".