“Aventurile lui Theodore pe planeta 81″ este considerat primul text 
din “ciclul lui Theodore”. Ajuns la înaintata vîrstă de aproape 300 de 
ani, astronautul primeşte, înainte de a se retrage la binemeritata 
pensie, o ultimă misiune comercială: să meargă pe Planeta 81, pe care o 
mai vizitase în tinereţe, pentru a vinde acolo o încărcătură 
considerabilă de săpun, de care firma unde este angajat vrea să scape, 
dar nu oricum, ci cu profit.
Comicul naraţiunii este unul de situaţie: 
Theodore reuşeşte să-şi plaseze marfa (adică să-i înşele din nou pe 
sărmanii helieni), dar nu ca articol pentru curăţenie corporală, ci ca 
pe un aliment deosebit de gustos. Drept răsplată, exact ca în basme, 
Preşedintele planetei vrea să i-o dea de soţie pe fiica sa, numai că 
aspectul fizic al helienilor este fundamental deosebit de cel terestru –
 aceştia arată asemenea unui sac plin cu cartofi, cu şase membre scurte 
şi doi ochi bulbucaţi. Uzînd de un şiretlic, eroul reuşeşte să decoleze 
însă înainte de a se pricopsi, pe vecie, cu prinţesa heliană.
În “Theodore şi viaţa la oraş” asistăm la primele aventuri ale 
cosmonautului după reîntoarcerea definitvă pe Terra şi pensionarea sa 
mult întîrziată. În aşteptarea actelor, Theodore este cazat la hotel şi 
face primele sale incursiuni în oraşul pe care nu-l mai văzuse de 
aproape trei decenii. Surprizele comice se ţin lanţ: băncile nu-i permit
 să se aşeze pe ele decît cu condiţia să fie locatar al zonei 
respective, coşurile de gunoi refuză să-i primească resturile, deoarece 
“sînt familiale”, iar litera cu care începe numele său nu apare pe 
strada respectivă, chioşcurile de ziare se răstesc la el, ordonîndu-i să
 plece imediat din apropierea lor, atunci cînd află că nu este abonat la
 nici o publicaţie, iar un cîine-robot, ridicat în două labe, îl conduce
 fără milă pînă la marginea proprietăţii pe care o păzeşte şi îl 
forţează să citească de douăzeci de ori anunţul postat pe poarta de la 
intrare: “Nu intraţi, că regretaţi!”. Realizînd că va avea mari probleme
 de adaptare la viaţa citadină, Theodore optează să se stabilească 
într-o fermă din mediul rural, dar are surpriza să constate că toată 
lumea este împotriva acestei idei, sfatul cel mai frecvent oferit fiind 
acela de a consulta… un psihiatru. Într-un final, după ce străbate 
jungla birocratică obişnuită, obţine permisiunea de a face o săptămînă 
de practică la o fermă experimentală, primul pas către visul de a trăi 
la ţară.
“Theodore şi viaţa la ţară”, considerată drept cea mai reuşită dintre
 prozele sale, d.p.d.v. umoristic, continuă seria aventurilor eroului la
 ferma experimentală, construită de Agenţia agricolă special pentru a-i 
descuraja pe cei care doresc să părăsească adăpostul oraşului. Aici află
 că florile de pe peluze sînt cuplate la 380 de volţi, că găinile sînt 
păsări sălbatice care îi muşcă pe cei care le fugăresc pentru a le 
prinde, că paznicul lătrător (cumpărat de la Zoo) are ace cu vaccin 
antirabic în vîrful colţilor şi că vaca este o pompă mecanică stilizată,
 care dă lapte de trei ori pe zi, fix cîte 100 de grame, atunci cînd o 
tragi de mînerul-coadă cu care este înzestrată. În ciuda greutăţilor pe 
care este conştient că le va avea de înfruntat, Theodore cumpără ferma 
experimentală de la agenţie şi rămîne să trăiască singur marea şi ultima
 aventură a vieţii sale. Numai că se înşală puţin, pentru că…
În “Ultima misiune a domnului Theodore” aflăm că succesorul fostului 
său director la cîrma firmei de vînzări spaţiale îi face o vizită 
inopinată şi îi propune, contra unei sume considerabile, să renunţe la 
liniştea fermei sale şi să întreprindă încă un zbor pe o planetă din 
sistemul stelar Epsilon (pe care Theodore o mai vizitase în urmă cu mai 
multe decenii), unde dispăruseră fără urmă trei misionari ai firmei. 
După o analiză profundă, Theodore decide să facă voiajul şi porneşte 
spre planeta enigmatică. Aici însă ajunge într-un fel de Paradis 
extraterestru, unde este considerat oaspete de onoare, iar gazdele se 
întrec să-i facă toate voile. Totul se termină brusc, cu scufundarea 
suprafeţei terestre într-o stranie lume subterană, unde oaspeţii de 
onoare din toate lumile galactice veniţi aici la distracţie sînt puşi să
 muncească pe rupte pentru a răscumpăra valoarea investiţiei făcute de 
gazde în starea lor de confort.
“Întoarcerea lui Theodore” înfăţişează noile aventuri ale lui 
Theodore şi ale asociatului său George pe Terra, după revenirea din 
misiunea precedentă, considerată ultima în prea îndelungata sa carieră 
de cosmonaut. Însă deja elementele de noutate în comicul de tip Păcală, 
pe care autorul îl promovează cu constanţă, s-au perimat şi peripeţiile 
eroului prin restaurantele oraşului care nu vor să-l accepte fără 
analizele medicale la zi, prin spitalele care nu vor să-i deschidă uşa 
pe diferite motive birocratice, nu mai au hazul iniţial. Mai mult, 
Theodore pare căzut într-un butoi cu ghinion, din care nu mai reuşeşte 
să iasă: ferma sa a fost distrusă în mare proporţie de trecerea 
timpului, iar dezastrul este finalizat prin prăbuşirea asupra ei chiar a
 avionului care le aduce celor doi amici mîncare şi medicamente. Singura
 picătură de optimism constă în repararea vacii mecanice.
Iar aventurile, din ce în ce mai sărace în noutăţi şi în poante, 
continuă şi în “Ferma lui Theodore”: după rezolvarea problemelor 
tehnice, legate de pilotul avionului prăbuşit la fermă (pe care cei doi 
l-au sechestrat şi l-au pus să repare pagubele), revenind de la oraş, 
Theodore găseşte un animal necunoscut care se ia după el, îngrozindu-l; 
în cele din urmă descoperă că fiara este un motan simpatic, negru, pe 
care-l botează Balthazar, în amintirea unui unchi de mult decedat, şi-l 
închide într-o colivie, neştiind ce să facă cu el.
În aceeaşi notă, “Theodore şi cei şapte magnifici”, schematizează din
 ce în ce mai mult un conflict, adus, practic, în pragul dispariţiei: 
neavînd ce face, în toamna ploioasă care îi închisese în cameră, cei doi
 prieteni îşi omoară vremea povestindu-şi amintirile din tinereţe. Mai 
ales Theodore, care se străduieşte ca, prin intermediul povestirii uneia
 dintre multele sale aventuri pe planete necunoscute, să-l facă pe 
George să priceapă cele trei Legi ale roboticii, enunţate de Isaac 
Asimov; evident că legile sînt readaptate de către cei şapte roboţi 
inteligenţi şi perfizi care i-au fost daţi în subordine, iar Theodore 
are parte de o călătorie mizerabilă în compania unor entităţi din metal,
 puse să-i facă viaţa amară.
“Cele zece misiuni ale cosmonautului Lapachet repovestite de Theodore
 asociatului său George” se străduieşte ca, prin intermediul povestirii cu sertăraşe,
 să reînvioreze aerul de naraţiune care lîncezeşte din ultimele texte. 
Suferind de o nevroză subită, în urma căderii în cap de pe casă, George 
îl obligă pe Theodore să-i povestească în fiecare noapte, ca să adoarmă,
 istorii galactice adevărate, pe care acesta, în disperare de cauză, i 
le lecturează dintr-un volum primit de mult cadou, din partea unui amic 
astronaut.
Prima călătorie a lui Lapachet se petrece pe planeta Transparenţilor,
 locuitorii inteligenţi ai acesteia fiind astfel denumiţi din cauza 
faptului că, în trecutul lor îndepărtat, terminîndu-se hrana normală pe 
planetă, au fost nevoiţi să consume nişte rădăcini de plante care i-au 
făcut… transparenţi. Lapachet le face cadou tot felul de alimente 
terestre care îi colorează în diferite nuanţe, din cauza coloranţilor 
chimici artificiali pe care îi conţin. Cea de-a doua călătorie, către un
 sistem solar format din zece planete pe suprafaţa cărora exista viaţă 
raţională, îl transformă pe Lapachet dintr-un simplu astronaut într-un 
negrustor cosmic: trimis să lase pe fiecare planetă un mesaj paşnic din 
partea omenirii, acesta reuşeşte să negocieze şi să vîndă conţinutul 
pachetelor informaţionale, în urma unor tratative fierbinţi. În cea de-a
 treia călătorie, ajunge pe o minunată planetă plină de viaţă, amenajată
 asemenea unei grădini franţuzeşti; iar îngrijitorul se dovedeşte a fi… 
însuşi Demiurgul, dar neputînd să aducă dovezi pe Terra, Lapachet este 
transferat la munca de jos, fiind pus să piloteze astronave de 
salubrizare. Despre cea de-a patra călătorie, eroul nostru nu-şi mai 
aminteşte nimic, dar biletul găsit în cabină, prin care pămîntenii sînt 
întrebaţi de ce trimit copii în spaţiul cosmic, precum şi faptul că 
revine exact la vîrsta la care plecase, îi determină pe cei de la Centru
 să emită ipoteza că Lapachet a urmat o traiectorie spaţio-temporală 
inversă, prin propriul său trecut, întinerind şi ajungînd pe planeta Fi 
sub forma unui copil de trei ani, pentru ca la întoarcere efectul să fie
 invers şi să îmbătrînească exact pînă la vîrsta la care a început 
călătoria. Al cincilea voiaj este opus celui de-al treilea, astronautul 
ajungînd, dintr-o eroare de transmitere a adresei, “la dracu-n praznic”,
 loc unde-l găseşte exact pe celebrul personaj mitologic, o fiinţă 
raţională, dar nu şi extraterestră. Din cea de-a şasea expediţie 
Lapachet aduce acasă o floare minusculă, albastră, care devine, pe 
traseu, un monstru vegetal ce ocupă întreaga navă. În călătoria a 
şaptea, Lapachet este descoperit, pe planeta pe care o cercetează, de un
 monstru înfricoşător, care afirmă că este fratele său; frate de 
imagine, deoarece monstrul îi spune că el credea, pînă a nu-l întîlni, 
că este cel mai oribil din întreg Universul; afirmaţia îl determină pe 
Lapachet să-l anestezieze cu ajutorul filmelor de desene animate şi să-l
 ia pe Terra, pentru a-l găzdui la Grădina Zoologică. Într-a opta 
călătorie, pe o planetă din sistemul Alfa, Lapachet este confundat cu un
 centaurian şi, deoarece pe planetă se declanşase o molimă, este supus 
unui sistem de dezinfectare dur, din care nu lipsesc o baie cu vapori de
 mercur, o centrifugare la viteză maximă şi o uscare la temperatura de 
3000 de grade, din care bietul astronaut abia reuşeşte să scape cu 
viaţă. Călătoria a noua îl poartă pe o planetă îndepărtată, unde rămîne 
fără combustibil şi, pentru a putea achiziţiona altul de la băştinaşi, 
este nevoit să vîndă întreg echipamentul electronic al navei, drumul 
înapoi făcîndu-l pe baza calculelor de direcţie executate manual. Ultima
 călătorie relatează despre capturarea lui Lapachet de către piraţii 
spaţiului, despre răscumpărarea şi despre pensionarea bătrînului lup de 
spaţiu. Încheierea lecturii aventurilor lui Lapachet soseşte odată cu 
vindecarea completă a lui George, care are din nou un chef nebun de 
săpat prin grădină.
“Drum bun Theodore” este povestirea care închide ciclul: odată cu 
sosirea la fermă a doamnei Strauss, vechea proprietară, Theodore află că
 astronava sa va face o călătorie de rămas bun prin spaţiul din jurul 
Terrei, după care va fi retrasă şi expusă la muzeu. Ştirea îl determină 
să ia o hotărîre delicată: îi abandonează pe toţi la fermă şi pleacă la 
cosmodromul fostei sale firme, unde solicită dreptul de a realiza chiar 
el turul de onoare al Terrei cu nava-exponat. După ce primeşte toate 
aprobările, porneşte în spaţiu, hotărît să nu se mai întoarcă niciodată;
 în încăperile rachetei îi descoperă însă pe tovarăşii de la fermă, 
inclusiv pe motanul Balthazar, care nu au dorit să-l părăsească pînă la 
sfîrşit.
“Anticronicile anului 2000″ cuprinde trei texte distopice, care descriu lumea după anul 2000.
“O nuntă ca-n poveşti” pune accentul pe atmosfera de dezastru 
ecologic care s-a înstăpînit peste lume: norii atîrnă permanent pe cer, 
lumina şi zăpada sînt cenuşii, lumea nu părăseşte casele decît în cazuri
 excepţionale. Un astfel de caz este cel care are loc în familia 
bătrînului Jack, care îşi mărită fata şi se pregăteşte pentru fericitul 
eveniment. Nuntaşii, puţini la număr (nimic nu mai se întîmplă ca pe 
vremuri), se strîng la casa fetei, îi iau pe toţi şi pornesc către 
Primărie, unde primarul execută cu rapiditate ceremonialul şi le permite
 tinerilor accesul la cele Cinci Minute: adică accesul într-o cameră 
presurizată, cu o atmosferă respirabilă, unde pot să-şi scoată costumul 
de neopren şi măştile de oxigen şi să se vadă la faţă pentru prima şi 
ultima oară în viaţa lor.
În “Trafic”, accentul distopic porneşte de la o îngroşare a uneia 
dintre condiţiile de existenţă ale lumii moderne – supraaglomerarea 
auto. Personajul principal este un american care-şi scrie gîndurile pe 
cîteva foi de bloc-notes, descoperite în bordul autoturismului său, 
blocat în trafic, într-unul din ambuteiajele cele mai uluitoare 
petrecute în oraşul său; asemenea unui joc de domino, ale cărui piese 
cad una după alta, în clipa în care prima este atinsă, blocajul uneia 
dintre intersecţiile din centrul unui oraş oarecare din State se extinde
 cu viteză de-a lungul şi de-a latul continentului, cuprinzînd şi oprind
 definitiv toate maşinile aflate în trafic. După mai multe zile, în care
 nu reuşeşte să se deplaseze decît cîteva sute de metri şi vede cum, pe 
rînd, vecinii de trafic mor de sete, de atacuri de cord sau izbiţi de 
alte autovehicule, eroul realizează că trăieşte începutul morţii 
civilizaţiei şi îşi doreşte o armă, cu care să se sinucidă.
“Automatul de îngheţată” aduce în prim-plan o idee străveche: este 
moral sau nu să faci binele prin forţă? Bert pare un cetăţean cumsecade,
 dar, în timpul liber, încalcă constant una din regulile de bază ale 
societăţii în care trăieşte: fumează. Comitetul pentru Prinderea şi 
Pedepsirea Fumătorilor îl depistează cu ajutorul unui aparat special, 
mascat într-un automat pentru îngheţată.
Cu “Zîmbiţi, vă rog”, Radu Honga pătrunde, mai întîi în manieră 
umoristică, într-un domeniu limitrof SF-ului – fantasticul. După 
căsătorie, Popeaţă jr. se duce la fotograf  să-şi ridice fotografiile de
 la nuntă şi are surpriza să constate că toate au ieşit foarte bine, cu 
excepţia faptului că în locul său, în toate pozele, se află un schelet 
rînjitor. Încercările ulterioare de a le retuşa prin refotografiere dau 
greş, fără nici un fel de explicaţie raţională: de fiecare dată, în 
locul lui Popeaţă jr., a bustului sau a capului său, îşi reface apariţia
 acelaşi schelet, fapt care îl determină să creadă că respectivele poze 
îi prezic viitorul apropiat.
“Un vis cu dedicaţie” este prima povestire de tip fantastic, abordată
 în manieră serioasă, de către Radu Honga; în acelaşi timp, ea introduce
 un interesant cuplu de personaje masculine, pe care autorul le 
utilizează şi mai tîrziu, Pauli şi Andreea. Mai mult un pretext de a 
contura elementul fantastic pe care-l va amplifica în nuveleta 
următoare, povestirea textelor semifantastice ale autorului american 
Robert Sheckley are rolul de a accentua ideea că între starea de vis şi 
cea de realitate graniţa este atît de fină, încît poţi trece din una în 
cealaltă fără să bagi de seamă. Atît de fină, încît din visul lui Pauli 
intră în realitatea oraşului din jur patru păsări mari, albe, asemenea 
unor prădători necunoscuţi şi extrem de periculoşi.
“Vînt de timp” continuă linia narativă din povestirea anterioară: 
cele patru păsări monstruoase ucid orice om care are curajul să 
părăsească adăpostul relativ al blocurilor. Coşmarul durează mai multe 
zile, pînă ce Andreea realizează că ele provin din visul prietenului 
său, pe care-l obligă să se culce şi să le retragă înapoi, în lumea 
onirică. Segmentul al doilea al naraţiunii pare rupt de primul şi 
relateză un fragment dintr-un viitor mai îndepărtat al relaţiei dintre 
cei doi prieteni: căsătorit cu Ella, o colegă de liceu, Andreea este 
invitat la nunta lui Pauli, în calitate de disck-jockey, într-un oraş 
vecin; aici, este obligat să-şi instaleze toată aparatura în beciul 
uriaşei case a socrilor prietenului său şi, în timp ce Ella stă cu mirii
 şi nuntaşii la etaj, el manevrează singur cuc aparatura în subsol. La 
miezul nopţii, o vîltoare albă sparge fereastra beciului, se 
învîrtejeşte între pereţii acestuia, apoi dispare pe scări în sus. 
Luîndu-i urma, convins că a băut prea mult şi că are halucinaţii, 
Andreea constată că întreaga casă a ajuns brusc o ruină şi că din 
invitaţii care se distrau cu numai cîteva minute mai înainte nu au mai 
rămas întregi nici măcar oasele. Singur, spiritul lui Pauli îl aşteaptă 
să-i explice că aceasta este răzbunarea sa finală, pentru că s-a 
căsătorit cu Ella, iubita sa din anii de liceu – a chemat din vis vîntul
 de timp, care a distrus tot ceea ce a atins, cu excepţia sa, a lui 
Andreea, care este condamnat să trăiască fără ai săi, într-un timp 
străin.
Ultimul ciclu de povestiri din volum, “Tableta de seară”, cuprinde 
patru povestiri scurte, care revin la caracterul umoristic din ciclul 
aventurilor lui Theodore.  “Un animal fantasic” narează o ciudată 
vînătoare pe care un extraterestru alergic la culoarea verde şi la 
firele de păr o face pe Terra, în cadrul unui original safari – ultimul 
iepure din zona cinegetică a comunei Răstoaca este carbonizat de arma 
laser a celui care este convins că animalul plin de păr este un monstru 
uluitor. “Un mic amănunt” prezintă un Univers plin de inteligenţă, pe 
care oamenii aflaţi în plină expansiune galactică nu reuşesc să o 
identifice, chiar dacă se manifestă chiar sub nasul lor – cîinele care 
are ideea de a fura astronava stăpînilor săi pentru a elibera animalele 
capturate pe alte planete nu poate s-o facă din cauza unui mic amănunt:
 nu are mîini care să poată manevra accesoriile tehnice ale navei. 
“1+1=1″ este o istorie inversă – un pilot extraterestru întîlneşte o 
navă pămînteană în cosmos, se ciocneşte cu ea şi scapă cu răni grave, 
fiind adus pe Terra şi internat într-un spital, unde trăieşte drama 
negării propriei identităţi. “Un soldat perfect” aduce în prim-plan 
ideea de război perfect, care este numai războiul continuu; pentru că el
 nu poate să înceteze, pămîntenii s-au gîndit să-l exporte pe alte 
planete, unde soldaţi perfecţi sînt trimişi să ucidă duşmani inexistenţi
 şi sfîrşesc prin a se sinucide, pentru ca ideea de război să 
supravieţuiască.
"Majoritatea oamenilor îşi întrebuinţează cea mai mare parte din timp ca să trăiască, şi puţina libertate care le mai rămâne îi înspăimântă atât de tare, încât fac tot ce le stă în putinţă ca să scape de ea." (Suferințele tânărului Werther - Goethe)
Postare prezentată
Invitatie la vals - Citate
"Nu mai am putere sa vreau." "Se sinucide cineva ajuns în vîrful piramidei sociale dupa ce a gasit cheia care descuie usa t...
14 aprilie 2012
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Cele mai populare postari din ultima saptamana...
- 
Domnul Vucea este noul invatator pe care il are cel care scrie povestea. Inainte de a-l cunoste efectiv pe dascalul scolii domnesti, poves...
- 
„Totul s-a sfîrşit: nu-mi rămîne decît să mă sinucid.” – Cu aceste cuvinte incepe romanul al carui nume este inspirat de piesa lui ...
- 
Mara este o femeie rămasă văduvă cu doi copii pe nume Persida şi Trică, pe care îi iubea nespus de mult şi pentru care era capabilă să facă...
- 
Şi daca un astfel de om, pentru ideea lui, ar trebui să verse sînge, să treacă peste cadavre, conştiinţa lui, după părerea mea, ar trebui să...
- 
Jane Eyre este o micuta orfana in varsta de 10 ani, crescuta din obligatie de matusa sa dna Reed, la Gateshead Hall, alaturi de cei tre...

 
 
 
 
nu stiu daca Radu Honga va fi fiind vreodata mai cunoscut ca acum
RăspundețiȘtergereMare pacat, pentru ca dupa parerea mea ce a scris el este o capodopera a genului sf
ȘtergereSă-l întrebam pe tovarășul CTP de ce autorul a dispărut subit de pe piață. Să fi avut 12 ani când am citit cum acel imbecil patologic, și-a publicat in Anticipația mizeria lui critica la adresa cărții domnului Honga. Cred ca a facut asta intr-un acces de invidie.
ȘtergerePoate se mai reeditează ce a scris el.aşa aşi avea şi eu povestirile lui
RăspundețiȘtergereSi eu sper, nici eu nu am cartile dumnealui, cea pe care am citit-o mi-a fost recomandata si imprumutata. Surprinzatoare. :)
Ștergereinca se gaseste pe okazii
RăspundețiȘtergere