O mie noua sute optzeci si patru - Citate

"Normalitatea nu se măsoară statistic."

"În vremuri ale înşelătoriei universale, a spune adevărul devine un act revoluţionar."

"Fratele cel mare este cu ochii pe tine."


"Maselor li se poate acorda libertatea gândirii, pentru că ele nu gândesc."

"Esenţa războiului constă în distrugere, nu neapărat de vieţi omeneşti, ci a produselor muncii omului. Războiul este o modalitate de a zdrobi în bucăţi, de a arunca în stratosferă sau de a scufunda în adâncurile oceanelor acele produse care ar putea fi, altminteri, folosite pentru a dărui maselor prea mult confort şi, în ultimă instanţă, prea multă inteligenţă. Chiar atunci când armele destinate războiului nu sunt distruse, simpla lor producere rămâne o modalitate convenabilă de a cheltui forţa de muncă fără a fabrica nimic ce s-ar putea consuma."

"În vârful piramidei se află Fratele cel Mare. Fratele cel Mare este infailibil şi atotputernic. Despre fiecare succes, fiecare realizare, fiecare victorie, fiecare descoperire ştiinţifică, despre întreaga cunoaştere, înţelepciune, fericire şi virtute, despre toate acestea se afirmă că izvorăsc direct din conducerea sa şi sunt inspirate de el. Nimeni nu l-a văzut niciodată pe Fratele cel Mare: el este o figură de pe afişe şi o voce la tele-ecran. Avem toate motivele să credem că nu va muri niciodată şi deja există mari incertitudini asupra datei naşterii sale. Fratele cel Mare este masca sub care Partidul se prezintă lumii întregi. El are funcţia de a concentra într-un singur punct dragostea, frica şi respectul, pentru că asemenea emoţii sunt mai uşor de resimţit faţă de o întreagă organizaţie."

"Ortodoxismul înseamnă lipsa gândirii - lipsa nevoii de a gândi. Ortodoxismul este inconştienţă."

"Nu înseamnă că eşti nebun dacă faci parte dintr-o minoritate, chiar şi o minoritate de un singur om. Există adevăr şi există neadevăr şi, dacă te ţii strâns de adevăr, chiar şi împotriva lumii întregi, nu înseamnă că eşti nebun."

"Ce fel de lume pregătim noi? Este exact opusul acelor Utopii hedonistice cretine pe care şi le imaginau vechii reformatori. Este o lume a fricii, a trădării, a chinurilor, o lume în care calci în picioare şi eşti călcat în picioare, o lume care, pe măsură ce se va perfecţiona, va deveni nu mai omenoasă, ci mai puţin omenoasă. În lumea asta, progresul va însemna progresul durerii. Vechile civilizaţii pretindeau că sunt întemeiate pe iubire şi dreptate. Civilizaţia noastră are la temelie ura. În lumea noastră, singurele sentimente vor fi teama, furia, triumful şi auto-flagelarea. Vom avea grijă să le distruem pe toate celelalte."

"Pe vremuri, un bărbat se uita la corpul unei femei şi-şi dădea seama că se trezea în el dorinţa şi cu asta basta. Dar, în ziua de azi, nu mai puteai găsi dragoste curată sau dorinţa curată. Nici o emoţie nu mai era pură, pentru că totul era amestecat cu teamă şi cu ură. Împreunarea lor fusese o bătălie, iar orgasmul o victorie. Dăduseră o lovitură Partidului; fusese un act politic."

"Este indispensabil necesar să spui minciuni sfruntate şi, totuşi, să le crezi cu toată sinceritatea, să uiţi orice a devenit nedorit şi, pe urmă, dacă acel lucru revine la lumină, să-l readuci din uitare exact pentru atâta timp cât ţi se cere, să negi existenţa realităţii obiective şi să nu încetezi, nici o clipă, a ţine cont de realitatea pe care o negi. Chiar şi folosirea termenului dublugândit presupune exercitarea dublugânditului, pentru că, rostind cuvântul, recunoşti că suceşti realitatea; printr-un nou proces de dublugândit anulezi această recunoaştere, şi aşa mai departe, la infinit, minciuna fiind mereu cu un pas înaintea adevărului."

"Frumoasă treabă, distrugerea de cuvinte. Sigur că pierderea cea mai mare e la verbe şi la adjective, dar sunt şi sute de substantive la care se poate renunţa tot atât de bine. Nu-i vorba doar de sinonime; mai sunt şi antonimele. La urma urmelor, ce sens are un cuvânt care nu e nimic altceva decât opusul altui cuvânt? Orice cuvânt îşi conţine opusul în el însuşi. Uite, de pildă bun. Când ai un cuvânt ca bun, ce-ţi mai trebuie rău? Nebun merge la fel de bine – de fapt, mai bine, fiindcă este exact opusul lui bun, pe când rău nu e. Şi pe urmă dacă vrei o variantă mai tare a lui bun, ce rost are să ai un şir întreg de termeni inutili şi vagi ca excelent, splendid şi toate celelalte? Plusbun acoperă sensul şi ai şi dubluplusbun, dacă vrei ceva şi mai tare."

"Acest proces de continuă modificare se aplica nu numai ziarelor, ci şi cărţilor, revistelor, pamfletelor, afişelor, foilor volante, filmelor, înregistrărilor, desenelor animate, fotografiilor, într-un cuvânt oricărui text sau document care ar fi putut avea o cât de mică semnificaţie politică sau ideologică. Zi de zi şi aproape clipă de clipă trecutul era adus la zi. În acest fel, se putea dovedi cu ajutorul probelor documentare că orice previziune făcută de Partid fusese corectă; şi nici o ştire sau opinie care venea în conflict cu nevoile momentului nu era lăsată să rămână în vreo arhivă. Toată istoria era un palimpsest scris şi rescris indiferent de câte ori era necesar. Nu aveai nici o posibilitate de a dovedi, odată acţiunea terminată, că avusese loc vreo falsificare."

"Aproape toţi copiii din ziua de azi erau îngrozitori. Cel mai rău era că, prin intermediul unor organizaţii ca Spionii, erau transformaţi, în mod sistematic, în nişte mici sălbatici imposibil de stăpânit; şi totuşi, lucrul ăsta nu trezea în ei nici un fel de dorinţă de a se revolta împotriva disciplinei Partidului. Din contră, adorau Partidul şi tot ce avea legătură cu el. Cântecele, marşurile, steagurile, mersul în excursii, instrucţia cu arme de exerciţiu, urlatul de slogane, adularea Fratelui cel Mare – toate erau pentru ei un fel de joc de-a eroii. Sălbăticia specifică vârstei le era în întregime canalizată împotriva duşmanilor Statului, împotriva străinilor, trădătorilor, sabotorilor şi criminalilor în gândire. Era ceva aproape normal pentru oamenii de peste treizeci de ani să le fie frică de proprii lor copii."

"În secolul douăzeci, au fost totalitariştii – naziştii germani şi comuniştii ruşi. Ruşii au persecutat erezia cu mai multă cruzime decât Inchiziţia. Şi şi-au închipuit că învăţaseră din greşelile trecutului; în tot cazul, un lucru au ştiut: că nu trebuie să martirizezi pe nimeni. Înainte de a-şi expune victimile în procese publice, îşi propuneau în mod voit să le distrugă demnitatea. Îi storceau de vlagă în tortură şi claustrare, până când ajungeau nişte cârpe nenorocite care se târau în faţa oricui şi mărturiseau orice li se punea în gură, se acopereau cu noroi pe ei înşişi, se acuzau unul pe altul şi se ascundeau unul după altul scâncind după milă. Şi totuşi, după câţiva ani, acelaşi lucru s-a petrecut: morţii erau martiri, iar degradarea lor era uitată. Tot aşa, de ce s-a întâmplat asta? În primul rând pentru că mărturisirile pe care le făceau erau evident smulse şi neadevărate. Noi nu facem asemenea greşeli. Toate mărturisirile făcute aici sunt adevărate. Noi le facem să fie adevărate."

"Caracterul schimbător al trecutului este principala teză a SOCENG-ului (socialismul englez). Evenimentele care au avut loc nu există în mod obiectiv, ci supravieţuiesc doar în documentele scrise şi în memoria oamenilor. Trecutul este acel lucru despre care documentele şi memoria nu se contrazic reciproc. Or, din moment ce Partidul deţine controlul exclusiv asupra tuturor documentelor şi controlează în egală măsură şi mintea tuturor membrilor săi, rezultă că trecutul arată exact aşa cum hotărăşte Partidul. Mai rezultă şi că, deşi trecutul este modificabil, el nu a fost niciodată modificat, în nici o situaţie anume, şi că este imposibil să fi existat vreodată vreun trecut diferit. Lucrul rămâne valabil şi atunci când acelaşi eveniment trebuie modificat de mai multe ori în cursul aceluiaşi an, până la pierderea oricărei posibilităţi de a-l mai reconstitui. Partidul se află, în orice moment, în posesia absolutului adevăr şi este de la sine înţeles că absolutul nu poate să fi arătat vreodată altfel decât arată astăzi."

"În trecut, prin definiţie, ca să spunem aşa, războiul era un lucru care, mai devreme sau mai târziu, se sfârşea, de obicei printr-o inconfundabilă victorie sau înfrângere. Şi, tot în trecut, războiul era unul din principalele instrumente prin intermediul cărora societăţile omeneşti veneau în contact cu partea fizică a realităţii. Toţi conducătorii, din toate timpurile, au încercat să le impună supuşilor loro falsă viziune asupra lumii, dar nici unul nu şi-a putut permite să încurajeze acele himere care aveau tendinţa de a şubrezi eficacitatea militară. Atâta timp cât înfrângerea însemna pierderea independenţei sau cine ştie ce altă consecinţă socotită în general indezirabilă, trebuiau luate măsuri serioase împotriva ei: nu puteai ignora faptele concrete. În filosofie, în religie, în etică sau în politică, doi şi cu doi puteau face cinci, dar dacă proiectai un tun sau un avion, nu puteau face decât strict patru... Dar, atunci când războiul devine efectiv continuu, el şi încetează de a mai fi periculos. Dispare ceea ce se numeşte necesitate militară. Progresul tehnic poate stagna, iar faptele cele mai evidente pot fi tăgăduite sau trecute cu vederea."

"Cele mai bune cărţi sunt acelea care îţi spun ce ştii de înainte."

"Între abstinenţă şi ortodoxia politică era o legătură profundă. Pentru că, altminteri, cum s-ar putea menţine exacerbarea obligatorie a fricii, a urii şi-a credulităţii tembele de care Partidul are nevoie la membrii săi? Numai încătuşând un instinct puternic şi folosindu-l ca forţă motrice. Atracţia sexuală era o primejdie pentru Partid şi atunci Partidul o pusese la lucru în folosul său propriu."

"Toate erau nişte tâmpenii: amândoi ştiau că, în realitate, nu aveau scăpare. Chiar şi singura variantă efectiv realizabilă, sinuciderea, nu aveau nici o intenţie de a o adopta. Trăiau de la o zi la alta şi de la o săptămână la alta, târându-se într-un prezent fără viitor, dintr-un instinct mai puternic decât voinţa lor, aşa cum întotdeauna plămânii îţi mai trag aer o dată, dacă mai există măcar o gură de aer de respirat în jurul tău."

"Durerea nu este întotdeauna de ajuns. Se întâmplă, uneori, ca un om să reziste durerii până când ajunge să moară din cauza ei. Dar pentru orişicine există câte ceva de nesuportat – ceva la care nici nu se poate gândi. Nu-i vorba de curaj sau de laşitate. Când cazi de undeva de sus, nu este o laşitate să te agăţi de o frânghie. Când ieşi la suprafaţa apei, nu eşti laş dacă tragi aer în plămâni. Este, pur şi simplu, un instinct care nu poate fi jugulat."

"Omul de ştiinţă de astăzi este ori o combinaţie între psiholog şi inchizitor, studiind cu o excepţională minuţiozitate semnificaţia expresiilor faciale, a gesturilor şi a inflexiunilor vocii şi testând modalităţile de a obţine adevărul cu ajutorul drogurilor, al terapiei de şoc, al hipnozei sau al torturilor fizice; ori este chimist, fizician sau biolog, preocupat exclusiv de acele ramuri ale respectivei specialităţi care au legătură cu omorul în masă."

"În Evul Mediu exista Inchiziţia. Un eşec. Şi-a pus în minte să stârpească erezia şi a sfârşit prin a o perpetua. Cu fiecare eretic ars pe rug răsăreau alţi o mie. De ce asta? Pentru că Inchiziţia îşi ucidea duşmanii în văzul lumii, şi-i omora când ei încă nu se căiseră. De fapt, îi omorau tocmai pentru că nu se căiau. Oamenii mureau pentru că nu vroiau să renunţe la adevăratele lor credinţe. Cum era şi firesc, toată gloria era a victimei şi toată ruşinea a Inchizitorului care-l ardea pe rug."

"Este absolut imposibil ca vreo schimbare notabilă să aibă loc în epoca în care trăim. Noi suntem cei morţi. Singura noastră viaţă normală se află în viitor. Vom lua şi noi parte la ea, deşi pe-atunci nu vor mai exista din noi decât câte-o mână de pământ şi câteva aşchii de os. Dar cât de îndepărtat este acel viitor nu avem cum şti. S-ar putea să vină abia peste o mie de ani. În momentul de faţă nimic nu se poate întreprinde, decât să încerci să extinzi, încetul cu încetul, aria de gândire normală."

"Dacă toţi ceilalţi acceptau minciuna pe care Partidul le-o impunea, dacă toate documentele povesteau aceeaşi gogoriţă, atunci minciuna trecea în istorie şi devenea adevăr. Cine controlează trecutul, zicea o lozincă a Partidului, controlează viitorul; cine controlează prezentul controlează trecutul. Şi totuşi, trecutul, deşi prin însăşi natura lui supus modificărilor, nu fusese niciodată modificat. Orice era adevărat în clipa de faţă era adevărat dintotdeauna până-ntotdeauna. Era foarte simplu. Nu-ţi trebuia decât o nesfârşită serie de victorii asupra propriei tale memorii rebele."

"Există doar patru moduri în care un grup conducător poate cădea de la putere. Ori cedează unei cuceriri din exterior, ori guvernează atât de ineficient încât masele se revoltă, ori permite apariţia unui grup de Mijloc puternic şi nemulţumit, ori îşi pierde încrederea în sine şi voinţa de a guverna. Aceste patru cauze nu se manifestă, de obiciei, individual, ci sunt prezente, toate patru, într-o măsură mai mare sau mai mică. Dacă o clasă conducătoare le-ar putea ocoli pe toate, atunci ea ar putea rămâne la putere definitiv. În ultimă instanţă, psihologia clasei conducătoare însăşi este factorul determinant."

"Scopul Partidului nu era numai acela de a împiedica un bărbat şi o femeie să formeze o pereche în care să-şi fie unul altuia fideli şi care ar fi fost, poate, mai greu de controlat. Scopul real, nedeclarat, era acela de a îndepărta orice plăcere din actul sexual. Nu dragostea constituia duşmanul, ci erotismul, în cadrul căsătoriei şi în afara ei. Toate căsătoriile între membri ai Partidului trebuia aprobată de o comisie specială şi, deşi nu se afirmase clar un asemenea principiu, cererea se respingea dacă respectivii dădeau cumva impresia că simţeau vreo atracţie fizică unul pentru celălalt. Singurul scop recunoscut al căsătoriei era dobândirea de copii pentru a servi Partidul. Împreunarea sexuală trebuia privită ca o operaţie minoră, oarecum scârboasă, la fel cum ţi-ai fi făcut o clismă."