Suferințele tânărului Werther - Citate

Werther: Fă-ţi fericit îngerul! Şi Domnul să te binecuvânteze!

Werther: Am atât de mult, şi sentimentul faţă de ea înghite tot: atât de mult am, şi fără ea totul mi se pare nimic.


De ce vă grăbiţi... de ce vă grabiţi voi, oamenii, să spuneţi imediat despre un lucru că e nebunesc sau înţelept, bun sau rău?! Ce rost au toate astea? Aţi descoperit cumva cauzele lăuntrice ale unei fapte? Puteţi voi să lămuriţi cu precizie motivele pentru care s-a întâmplat aşa, pentru care trebuia să se întâmple? Dacă aţi face asta, nu v-aţi mai grăbi atâta cu sentinţele voastre.

Werther: Mi-e frică de mine însumi.

Nici un argument nu mă scoate mai tare din sărite decât atunci când cineva îmi trânteşte o banalitate oarecare în timp ce eu vorbesc din toată inima.

Werther: Doamne! Asta-i soarta pe care ai dat-o oamenilor; ei nu sunt fericiţi decât atunci când îşi pierd minţile.

Ce nebunie e să judeci pe alţii după tine însuţi.

Majoritatea oamenilor îşi întrebuinţează cea mai mare parte din timp ca să trăiască, şi puţina libertate care le mai rămâne îi înspăimântă atât de tare, încât fac tot ce le stă în putinţă ca să scape de ea.

N-aş putea acum să desenez nici măcar o singură linie şi totuşi n-am fost niciodată un pictor mai mare decât în aceste clipe.

Tu nu poţi să faci pentru prietenii tăi decât atât: să le laşi bucuriile pe care le au şi să le sporeşti fericirea, gustând-o împreună cu dânşii.

Werther: Propria-mi inimă, sărmana, care e mai bolnavă decât mulţi din cei ce zac pe patul de suferinţă...

O însuşire caracteristică a spiritului nostru este aceea de-a bănui că e numai tulburare şi întunecime unde nu ştim lămurit ce este.

Durerile oamenilor ar fi mai mici dacă ei... nu s-ar ocupa cu un atât de mare zel al închipuirii de amintirea relelor trecute şi ar îndura un prezent nepăsător.

Werther: Nu pot să mă rog lui Dumnezeu să mi-o lase mie, şi totuşi de multe ori îmi pare că ar fi a mea! Nu pot să mă rog să mi-o dea, fiindcă este a altuia. Râd singur de necazurile mele; dacă aş aşterne pe hârtie toate astea, ar ieşi o întreagă litanie de antiteze.

Werther: Stea a nopţii care coboară, frumos luceşti tu la apus! Din norul tău îţi înalţi fruntea strălucitoare; cu măreţie păşeşti peste dealuri. Ce priveşti tu şi ce vezi pe câmpie? Vânturile vijelioase s-au potolit. Se-aude de departe murmurul şuvoiului. Valuri vuiesc, rostogolindu-se peste stânci, departe. Zumzetul gâzelor serii acoperă câmpul. Ce priveşti, lumină frumoasă? Dar tu zâmbeşti şi te duci. Valurile vin vesele în jurul tău, umezindu-ţi frumoasele plete. Adio, rază tăcută. Răsari, minunată lumină a sufletului lui Ossian!

Nimic nu mă supără mai mult decât atunci când oameni se necăjesc unii pe alţii şi mai ales când tinerii, plini de viaţă, în loc să fie cu sufletul deschis la toate bucuriile, îşi amărăsc zilele unii altora cu strâmbături şi îşi dau seama prea târziu că timpul risipit nu se mai întoarce.

E sigur că nimic pe lume nu e mai trebuincios omului decât iubirea.

La ce bun că acum pot să spun, ca orice şcolar, că pământul e rotund?! Omul are nevoie numai de câteva palme de pământ ca să fie mulţumit, şi încă de mai puţine ca să se odihnească sub ele.

Werther: Ce puţin putem însemna unii pentru alţii. Ah! iubirea, bucuria, căldura şi voluptatea, pe care eu nu le am, celălalt nu mi le va da, iar eu, cu o inimă plină de fericire, nu voi ferici pe celălalt.

Werther: Ţi-ai închis oare inima faţă de mine din pricina clipei care m-a legat de tine pe veşnicie? Lotte, nicio mie de ani n-ar putea stinge impresia acelei clipe. Şi ştiu că tu nu poţi să urăşti pe acela care te iubeşte cu atâta înflăcărare.

Am atât de multe, şi fără ea totul este nimic.

Werther: Cu braţele deschise stăteam pe marginea abisului şi respiram mireasma din adâncuri. Vai, şi n-am putut să ridic piciorul şi să pun capăt tuturor chinurilor!...

Werther: O, cât de pieritor e omul, încât chiar acolo unde are certitudinea că existenţa lui înseamnă ceva, acolo unde lasă cu adevărat urma prezenţei lui, în amintirea, în sufletul celor care îi sunt dragi, chiar şi acolo urma aceasta trebuie să se stingă şi să dispară, şi asta cât mai curând.

Werther: Nu, Lotte, n-am să te mai revăd niciodată!
Lotte: De ce? Poţi şi trebuie să mă mai vezi, Werther, numai că e nevoie să te stăpâneşti! O, de ce oare a trebuit să te naşti cu firea asta violentă, cu pasiunea asta nestăpânită care te face să nu mai laşi din mână ce ai apucat o dată? (luându-l de mână) Te rog, stăpâneşte-te! Mintea dumitale, cunoştinţele, talentele dumitale nu-ţi oferă oare atâtea bucurii? Fii bărbat! Uită dragostea asta pentru o fiinţă care nu poate să facă altceva decât să te compătimească!

Werther: Aşa cum întorci mâna într-o parte sau în alta, aşa e şi cu mine. Din când în când viaţa parcă îmi surâde, ah! Numai o clipă!... Când mă pierd astfel în visuri, nu mă pot opri şi mă gândesc ce-ar fi dacă Albert ar muri. Îmi spun: Atunci tu! atunci ea...

Nu-i oare proasta dispoziţie mai degrabă un necaz lăuntric din cauza propriei noastre nevrednicii, o ceartă cu noi înşine, care e însoţită întotdeauna de o invidie aţâţată de o nebună vanitate? Vedem oameni fericiţi, pe care nu noi îi facem fericiţi, şi asta nu putem răbda.

Werther: Vai celor care se slujesc de puterea ce o au asupra unui suflet pentru a-i răpi bucuriile simple răsărite din el însuşi! Toate darurile, toate plăcerile lumii nu înlocuiesc nici o clipă mulţumirea izvorâtă din noi înşine, pe care supărarea pizmaşă a unui tiran ne-a otrăvit-o.

Lipsa de înţelegere şi inerţia stârnesc poate mai multe greşeli în lume decât viclenia şi răutatea.

Werther (către Wilhelm): Prezenţa ei, destinul ei, participarea ei la destinul meu, toate astea îmi storc şi ultimele lacrimi din creieru-mi pustiit. Să ridic perdeaua şi să trec după ea, asta e tot! Şi ce atâta şovăire şi tărăgăneală! Pentru că nu se ştie ce este dincolo de ea? Şi nimeni nu se mai întoarce? O însuşire caracteristică a spiritului nostru este aceea de-a bănui că e numai tulburare şi întunecime acolo unde nu ştim lămurit ce este.

Werther: Să mori! Ce înseamnă asta? Visăm când vorbim de moarte. Am văzut pe mulţi murind. Însă omenirea e atât de mărginită, încât nu poate concepe un început şi un sfârşit pentru existenţa ei. Ca şi acuma, de pildă, sfârşitul meu, al tău, iubito! Într-o clipă... despărţiţi, departe unul de altul... poate pe veşnicie!... Nu, Lotte, nu!... Cum pot eu să pier? Cum poţi tu să pieri? Existăm doar! A pieri!... Ce înseamnă asta? E doar o vorbă, un sunet gol pe care inima mea nu-l simte!... Mort, Lotte, una cu pământul rece, atât de strâmt, de posomorât!...
Lotte: Nu mai e oare pe lume nicio fată care să-ţi împlinească dorinţa inimii? Înduplecă-te şi caută, şi îţi jur că ai s-o găseşti. Încă de mult mă nelinişteşte şi pentru dumneata şi pentru noi îngrădirea asta la care singur te supui. Înduplecă-te! O călătorie are să te facă să mai uiţi; trebuie numaidecât. Caută, găseşte o fiinţă demnă de dragostea dumitale, şi pe urmă întoarce-te, ca să putem gusta împreună fericirea unei adevărate prietenii!

Am atât de multe, şi fără ea totul este nimic.

Werther: Cu braţele deschise stăteam pe marginea abisului şi respiram mireasma din adâncuri. Vai, şi n-am putut să ridic piciorul şi să pun capăt tuturor chinurilor!...

Werther: O, cât de pieritor e omul, încât chiar acolo unde are certitudinea că existenţa lui înseamnă ceva, acolo unde lasă cu adevărat urma prezenţei lui, în amintirea, în sufletul celor care îi sunt dragi, chiar şi acolo urma aceasta trebuie să se stingă şi să dispară, şi asta cât mai curând.

Werther: Nu, Lotte, n-am să te mai revăd niciodată!
Lotte: De ce? Poţi şi trebuie să mă mai vezi, Werther, numai că e nevoie să te stăpâneşti! O, de ce oare a trebuit să te naşti cu firea asta violentă, cu pasiunea asta nestăpânită care te face să nu mai laşi din mână ce ai apucat o dată? (luându-l de mână) Te rog, stăpâneşte-te! Mintea dumitale, cunoştinţele, talentele dumitale nu-ţi oferă oare atâtea bucurii? Fii bărbat! Uită dragostea asta pentru o fiinţă care nu poate să facă altceva decât să te compătimească!

Werther: Aşa cum întorci mâna într-o parte sau în alta, aşa e şi cu mine. Din când în când viaţa parcă îmi surâde, ah! Numai o clipă!... Când mă pierd astfel în visuri, nu mă pot opri şi mă gândesc ce-ar fi dacă Albert ar muri. Îmi spun: Atunci tu! atunci ea...

Nu-i oare proasta dispoziţie mai degrabă un necaz lăuntric din cauza propriei noastre nevrednicii, o ceartă cu noi înşine, care e însoţită întotdeauna de o invidie aţâţată de o nebună vanitate? Vedem oameni fericiţi, pe care nu noi îi facem fericiţi, şi asta nu putem răbda.

Werther: Vai celor care se slujesc de puterea ce o au asupra unui suflet pentru a-i răpi bucuriile simple răsărite din el însuşi! Toate darurile, toate plăcerile lumii nu înlocuiesc nici o clipă mulţumirea izvorâtă din noi înşine, pe care supărarea pizmaşă a unui tiran ne-a otrăvit-o.

Lipsa de înţelegere şi inerţia stârnesc poate mai multe greşeli în lume decât viclenia şi răutatea.

Werther (către Wilhelm): Prezenţa ei, destinul ei, participarea ei la destinul meu, toate astea îmi storc şi ultimele lacrimi din creieru-mi pustiit. Să ridic perdeaua şi să trec după ea, asta e tot! Şi ce atâta şovăire şi tărăgăneală! Pentru că nu se ştie ce este dincolo de ea? Şi nimeni nu se mai întoarce? O însuşire caracteristică a spiritului nostru este aceea de-a bănui că e numai tulburare şi întunecime acolo unde nu ştim lămurit ce este.

Werther: Să mori! Ce înseamnă asta? Visăm când vorbim de moarte. Am văzut pe mulţi murind. Însă omenirea e atât de mărginită, încât nu poate concepe un început şi un sfârşit pentru existenţa ei. Ca şi acuma, de pildă, sfârşitul meu, al tău, iubito! Într-o clipă... despărţiţi, departe unul de altul... poate pe veşnicie!... Nu, Lotte, nu!... Cum pot eu să pier? Cum poţi tu să pieri? Existăm doar! A pieri!... Ce înseamnă asta? E doar o vorbă, un sunet gol pe care inima mea nu-l simte!... Mort, Lotte, una cu pământul rece, atât de strâmt, de posomorât!...
Lotte: Nu mai e oare pe lume nicio fată care să-ţi împlinească dorinţa inimii? Înduplecă-te şi caută, şi îţi jur că ai s-o găseşti. Încă de mult mă nelinişteşte şi pentru dumneata şi pentru noi îngrădirea asta la care singur te supui. Înduplecă-te! O călătorie are să te facă să mai uiţi; trebuie numaidecât. Caută, găseşte o fiinţă demnă de dragostea dumitale, şi pe urmă întoarce-te, ca să putem gusta împreună fericirea unei adevărate prietenii!