Naratorul, unul ca şi neimplicat în carte, în afara unor consideraţii filosofice, îl cunoaşte pe Austerlitz în Nocturama (Grădina Zoologică) din Anvers, în a doua jumătate a anilor şaizeci.
Naratorul remarcă faptul că, spre deosebire de ceilalţi vizitatori, Austerlitz era „singurul a cărui privire nu era aţintită apatic în gol”.
Tot timpul, Austerlitz nota ceva, desena scheme, remarca diverse construcţii, pe care le reproducea în notiţele sale, ferestre, pilaştri, săli de aşteptare, blazoane, simboluri, dând, în acelaşi timp, dovada unei culturi generale de excepţie, cu accent pe istorie şi mai ales pe istoria construcţiilor. Despre fortăreţe vorbeşte cu fascinaţie, nu fără a completa informaţiile cu uşoare digresiuni, care confirmă prima imagine a naratorului, cea a unui bărbat, care, spre deosebire de ceilalţi, chiar gândeşte.
Vorbind despre fortul Breendonk, terminat înaintea Primului Război Mondial şi dovedit drept inutil, Austerlitz apreciază că mărimea unei construcţii nu este direct proporţională cu securitatea şi liniştea oferite.
Începutul romanului e prins în astfel de observaţii, punctate pe măsură ce naratorul şi Austerlitz se întâlnesc, de cele mai multe ori întâmplător. Ajungi să crezi că aşa va fi până la final, pentru că Sebald te lasă să te obişnuieşti cu cei doi, să le simţi dialogurile care virează des spre monologuri ţinute de Austerlitz. E o zonă ameţitoare, în care îţi îmbogăţeşti cultura generală legată îndeosebi de Belgia. Afli, de pildă, că Palatul de Justiţie din Bruxelles, „cea mai mare grămadă de blocuri de piatră din Europa” , ar fi așezat pe Colina Spânzuraților din Bruxelles.
Cei doi se revăd nu doar în Belgia, ci şi la Londra, unde Austerlitz ţine cursuri la Institutul de istoria artei, însă pare că niciodată nu vor şti unul despre celălalt toată „povestea”, aşa cum se întâmplă între prieteni.
E o istorie atipică, în care miezul creşte atât de încet încât ai putea să-ţi pierzi răbdarea, dacă Sebald nu s-ar pricepe să te ţină acolo cu astfel de „nimicuri” de cultură generală. Totul, până când Austerlitz schimbă registrul şi începe să-şi povestească viaţa, cum a crescut în familia unui pastor din Ţara Galilor şi cum, după aceea, a fost dus la un internat, unde cel mai bun prieten al său a fost Gerald Fitzpatrick, alături de care mergea în vizită la moșia familiei, prilej pentru alte și alte divagații, pe marginea teoriei evoluției.
Ușor, aproape insesizabil, Austerlitz își invocă tot mai mult propria familie şi îţi dai seama că tot prologul acesta lung nu a fost decât o introducere lină, elegantă, într-o istorie personală dureroasă. Parcă şi naratorul este surprins şi cam fără reacție, şi îl lasă pe Austerlitz să povestească despre cum a mers în căutarea propriilor amintiri, uitate ca în spatele unei perdele. Ciudat cum nu-şi aminteşte decât treptat un drum fundamental, petrecut în 1939, din Praga spre Anglia, când perspectiva evreilor se arăta sumbră. Chiar mama lui îl dusese în locul de organizare a transportului, mama despre care Austerlitz va descoperi că a ajuns până la Theresienstadt, cumplitul lagăr, adaptat dintr-o fostă cazarmă.
Descoperirile depăşesc aşteptările lui Austerlitz. „Aşadar toate câte le vedeam aici… îmi depăşeau cu mult puterea de închipuire.” Povestea sa virează tragic şi vine să întregească imaginea unei existenţe ca „o unică zi plumburie”. Însă există şi un folos, un aspect util în toate descoperirile, în toate nefericirile lui Austerlitz: faptul că uşor, uşor trecutul său capătă un sens, istoria sa, aşa sumbră cum e, îl ajută să se raporteze cumva la realitate, pentru că, până la aceste dezvăluiri/descoperiri el spunea cam aşa: „Atât cât pot privi înapoi, m-am simţit întotdeauna ca şi cum nu mi-aş avea locul în realitate, ca şi cum nici n-aş exista…” Încât, la final, te întrebi, ce e mai bine: să trăieşti în neştire, poate fericit, sau să ştii, dar să fii apăsat de propriul trecut?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu