elefant.ro

Postare prezentată

Invitatie la vals - Citate

"Nu mai am putere sa vreau." "Se sinucide cineva ajuns în vîrful piramidei sociale dupa ce a gasit cheia care descuie usa t...

4 octombrie 2017

Vanatorii de zmeie - Rezumat


În Vînătorii de zmeie, musulmanii şiiţi (care se trag din tribul hazarilor), chiar dacă, în majoritate formează populaţia săracă, de obicei aflată în slujba suniţilor (ai căror strămoşi făceau parte din tribul paştunilor), trăiesc în pace cu aceştia. Povestea ce îi are ca protagonişti pe Amir şi pe fiul servitorului din familia sa, Hassan, este povestea unei prietenii emoţionante, trăită la extreme: Hassan sacrifică totul în numele ei, pe cînd Amir o sacrifică din pricina laşităţii sale.


Dragostea servitorului Hassan pentru stăpînul său nu are limite: ştiind că Amir încearcă să cîştige respectul tatălui său, care era mai mereu dezamăgit de el, Hassan înţelege că a-l ajuta să cîştige întrecerea de zmeie – activitate populară şi prestigioasă în Afganistan, pînă la preluarea puterii de către comunişti – este esenţial. Amir cîştigă, dar, pentru ca prestigiul să fie garantat, trebuie să aducă acasă ultimul zmeu căzut, al celui care rezistase cu el pînă în final. Atît de important este acest fapt, încît, atunci cînd Hassan, hărţuit oricum constant de către un grup de tineri extremişti, ce doreau exterminarea populaţiei hazare, este prins de aceştia în momentul cînd găseşte zmeul şi este agresat sexual, Amir observă, întîmplător, ceea ce se petrecea, dar nu are curajul să intervină. Cînd Amir şi tatăl său emigrează în America, la sfîrşitul anilor ’70, Afganistan încă nu este un teritoriu aflat sub teroarea talibanilor.

Pentru a accentua libertatea de care dispuneau oamenii atunci, autorul face din alt personaj, Baba un personaj deschis, uşor revoltat, care emite opinii aproape occidentale. Astfel, dacă la şcoală, fiul acestuia, Amir, este învăţat de către mullah, cel care le preda Coranul, că a bea este un păcat, replica lui nu întîrzie să fie tăioasă: „Ăştia nu fac altceva decît să-şi prefire mătăniile printre degete şi să recite o carte scrisă într-o limbă pe care nici măcar nu o înţeleg”. Baba, deşi personaj secundar, rămîne unul dintre cele mai emoţionante personaje ale cărţii, iar descrierile pe care i le face autorul accentuează această perspectivă: „Parcă îl zăream zîmbind în sinea lui, la fel de larg ca însuşi cerul nopţii din Kabul, cînd tremurau plopii şi cîntecul greierilor din grădină umplea întunericul nopţii”.

Povestea prieteniei dintre Amir şi Hassan nu are doar un sens, cel al sacrificiul unuia dintre ei, ci şi un alt nivel, al încercării celuilalt, cu toate riscurile asumate, de a repara răul făcut. În Kabulul descris de Hosseini, fundamentaliştii schimbă în totalitate înfăţişarea unui oraş pe vremuri modern şi liniştit. Întors în Afganistan în 2001, Amir descoperă cu stupoare un loc al terorii şi al sărăciei. Unde înainte fuseseră magazine, hoteluri, farmacii, acum erau doar nişte clădiri în ruină, bombardate sau lăsate în paragină. Talibanii patrulează pe străzi, cu bice în mînă, pentru a pedepsi orice abatare de la Shari’a.

Femeile, cele cîteva care se pot zări pe stradă, sînt acoperite din cap pînă în picioare în burqa. Regulile stricte impuse femeilor – dincolo de portul islamic, pe care dacă nu îl respectă sînt condamnate la moarte –, imposibilitatea accesului la educaţie şi interdicţia de a avea o slujbă contribuie la sărăcia oricum gravă a ţării şi la creşterea alarmantă a numărului de copii din orfelinate: pentru că nu mai au cu ce să-i întreţină, neputînd să muncească, mamele îşi aduc copiii la la orfelinate, sperînd că măcar acolo vor avea ce mînca.

Pe străzile unde pe vremuri, îşi aminteşte Amir, mirosea a kebab proaspăt de miel, acum miroase a motorină, folosită de oameni pe post de combustibil, spaţiile verzi nu mai existau, pentru că oamenii tăiaseră toţi copacii pentru lemn pentru foc, iar la tot pasul întîlneai cerşetori, printre ei aflîndu-se oameni ce înainte ocupaseră funcţii onorabile, precum profesori universitari. Biciuiesc femeile care poartă tocuri sau pe care le aud vorbind pe un ton ridicat. Muzica, dansurile sînt văzute ca un păcat, cu toate că în casele talibanilor ele nu lipsesc – băieţii luaţi din orfelinate şi transformaţi în animalele de companie ale conducătorilor talibani trebuie să îi distreze pe aceştia dansînd pe ritmuri de tamburină, orgă şi dil-roba, avînd genele rimelate, obrajii fardaţi cu roşu, iar la picioare purtau clopoţei.

Hosseini observă astfel ipocrizia celor care impun reguli inumane, în numele unei credinţe pe care ei sînt primii care o iau în răspăr. Ei condamnă imoralitatea, dar sînt cei mai imorali. Pedepsesc cu moartea adulterul, dar ei nu pregetă să-şi formeze mici haremuri din copii, pe care îi transformă în obiecte sexuale şi de distracţie. Pe străzi sînt instalate spînzurători, de care cadavrele atîrnă zile întregi pînă a fi luate de cineva, execuţiile sînt la ordinea zilea şi efectuate în public: Amir asistă la condamnarea la moarte a unui bărbat şi a unei femei, despre care se presupune că ar fi comis adulter (dovezile nu trebuiau să fie solide, erau suficiente şi presupunerile) – îngropaţi în pămînt pînă la talie, cei doi sînt omorîţi cu pietre.

Înaintea execuţiei, un cleric recită o rugăciune din Coran, pentru ca apoi clericul să explice motivaţia pedepsirii celor doi, anume împlinirea legii scrise în Shari’a: „Ce ne spune nouă Dumnezeu? Dumnezeu ne spune să pedepsim orice păcătos după felul păcatului său. Acestea nu sînt vorbele mele, nici ale fraţilor mei. Acestea sînt vorbele lui Dumnezeu! […] Cum să răspundem celor care aruncă cu pietre în Casa Domnului? Vom arunca şi noi cu pietre asupra lor!“. Execuţiile publice sînt văzute de şefii talibani ca fiind un spectacol, cel mai bun dintre toate, pentru că aduce dramă, suspans şi, cel mai important, educă masele.

În acest peisaj postapocaliptic, Amir reuşeşte să salveze ce mai era de salvat, ca o ultimă datorie faţă de prietenul care îşi sacrificase viaţa pentru el. O poveste a prietenei ce reuşeşte să treacă peste orice tragedie, Vînătorii de zmeie (care a şi fost ecranizat, în regia lui Marc Forster) este şi o critică aspră la adresa unei societăţi care s-a degradat considerabil în ultimii zeci de ani, mergînd parcă în sensul invers istoriei.

sursa

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Cele mai populare postari din ultima saptamana...