Este greu să citești această carte fără a cunoaște o minimă informație istorică: întâi a fost Sandino, lider de gherilă care a luptat cu trupele americane trimise pentru a pune capăt dezordinii după alegerile din 1924. După asasinarea acestuia, dinastia/dictatura Somoza a condus țara timp de peste 50 de ani, până în 1979; în acest an, forțele de stânga sandiniste (care și-au luat numele după fostul luptător împotriva americanilor) au preluat puterea, după o mișcare de revoluție care dura deja de câțiva ani. A urmat o perioadă de embargo din partea americanilor, principala țară de export a celor din Nicaragua: în acea vreme, aceștia au acuzat țara central-americană că au aprovizionat rebelii din El Salvador cu arme, alături de Uniunea Sovietică și Cuba. Eram în plin Război Rece.
Un adevărat război civil a început între trupele sandiniste și mișcarea Contra, (grupurare a rebelilor care au fost tot timpul susținute, financiar și nu numai, de către guvernul S.U.A.), fiind destul de intens atunci când Rushdie a vizitat Nicaragua. Sandiniștii au plecat de la putere în 1990 în urma unei victorii în alegeri a Violettei Barrios de Chamorro, lidera ziarului de opoziție (interzis de către sandiniști) „La Prensa”, cea care a fost vizitată și de scriitorul-reporter și despre care întâlnire este consacrat un capitol special.
Londra, și la invitația Asociației Sandiniste a Muncitorilor din Cultură (Asociacion Sandinista de Trabajadores de la Cultura – ASTC), organizația-umbrelă care reunea scriitori, artiști, muzicieni, artizani, dansatori, etc. Cu siguranță însă, relatările lui Rushdie pot fi acuzate, ca la fiecare jurnalist, de o oarecare doză de subiectivitate, de entuziasm al celui care privește pe viu o mișcare politică atipică, de tinerețea jurnalistului, aflat în fața primei cărți de non-ficțiune.
Rushdie pleacă în Nicaragua după ce a citit multe materiale de presă, înarmat cu câteva cărți de memorii ale scriitorilor locali și conștient că nu se va mai întoarce aceeași persoană, devenind în mod probabil susținător ale uneia dintre cele două părți implicate în conflictul intern: ”Voi descoperi oare că nu-mi plac sandiniștii? Nu era nevoie să-ți placă niște oameni ca să crezi în dreptul lor de a nu fi striviți de Statele Unite – dar nu strica, în mod sigur nu strica.” Iunie-iulie 1986 a fost perioadă importantă în istoria aceastei țări: pe data de 27 iunie, Curtea Internațională de Justiție decretase că ajutorul SUA pentru mișcarea Contra încălca dreptul internațional. În același timp, Congresul Statelor Unite aprobase cererea lui Roland Reagan pentru noi bani, destinați acestei mișcări. După câteva luni, președintele Nicaraguei, Daniel Ortega, se adresa ONU susținând că SUA încalcă fățiș cele decretate de Curtea Internațională de Justiție, minimalizând însă încălcările dreptului internațional comise de către propria guvernare și propriul partid.
La șapte ani de la debarcarea familiei Somoza, Nicaragua nu dă semne că ar renaște din temelii, cel puțin la nivel economic, iar Rushdie nu se sfiește să descrie situația unei țări foarte sărace. Nu vizitează numai Managua, capitala țării, ci merge și în mlăștinosul est al țării, insuficient dezvoltat, în Región Autónoma del Atlántico Sur, în orașul Bluefields și satele din jur, unde condițiile sunt și mai grele. El ne dezvăluie amănuntele ”bunestării” economice: ”În Managua nu se găsea fasole. (Imaginați-vă o penurie de paste în Italia.) Existau zile în care abia se găsea porumb pentru tortillas. Inflația ajunsese aproape la 500%, iar prețurile o luaseră razna. Te putea costa șase vite ca să-ți repari camioneta.”
Ceea ce stârnește interesul peste ani, sunt părerile lui Salman Rushdie despre sandiniști și mișcarea Contra, despre cenzură și măsurile economice, despre războiul civil și opiniile și simpatiile politice ale populației locale. Pe de o parte, Rushdie nu este de aceeași parte a baricadei cu americanii (nord-americanii, după cum se face o precizare în carte), considerând că sandiniștii nu sunt niște dictatori în devenire, ci niște ”bărbați integri și foarte pragmatici, uluitor de lipsiți de resentimente față de foștii sau actualii lor adversari.” Pe de altă parte, față de închiderea ziarului de opoziție La Prensa, scriitorul se disocia total de guvernarea sandiniștă, nefiind de acord cu nicio formă de încălcare a libertății presei. Discutând cu viitoarea câștigătoare a alegerilor din 1990, Violetta Barrios de Chamorro, pe care o consideră insipidă și plină de limbaj demagogic, pe lângă discuția în consens despre cenzură și implicațiile ei asupra presei, contraatacă ”de pe baricadele sandiniste”, spunând că alegerile din 1979 au fost legale, iar majoritatea observatorilor străini căzuseră de acord că alegerile fuseseră cele mai corecte pe care le văzuseră ei vreodată în America Latină, în vreme ce realitatea unui vot de optzeci la sută indica faptul că populația sprijinise de fapt atât alegerile, cât și pe președinte.
Cu toate acestea, sentimentul de a fi partizanul unui guvern considerat de multă lume dictatorial nu îi dă liniște și mărturisește: ”Îmi petrecusem toată viața ca scriitor în opoziție și îmi imaginasem că rolul scriitorului este – printre altele – acela de critic al statului. M-am simțit deosebit de ciudat să mă aflu de aceeași parte a baricadei cu cei de la conducere, dar n-am putut să nu o recunosc: dacă aș fi fost scriitor nicaraguan, m-aș fi simțit obligat să mă alătur celor din Frente Sandinista și să pun și eu umărul.”
În final, într-o carte extrem de interesantă, Salman Rushdie recunoaște că opinia asupra politicii din Nicaragua este influențată de circumstanțele sociale ale fiecărei persoane, de lucrurile pe care le-a cunoscut și care i s-au întâmplat: în vreme ce Occidentul european și nord-american este ”saturat de bani, putere și lucruri”, el cunoștea și altă perspectivă, cea indiană, care era complet diferită și în care sărăcia este trăită pe propria piele și determină o cu totul opinie asupra politicii oficiale, mai calmă, mai realistă și mai înțelegătoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu