Tatăl celuilalt copil - Rezumat

Shahab este un copil aparent cu probleme. Refuză să vorbească, se poartă ciudat, este închis în el și are o viață interioară bogată cu doi prieteni imaginari – Asi și Babi. Cu ei vorbește, ei îi spun ce să facă. Shahab e altfel și contrazice așteptările părinților lui, în special ale tatălui.


Dacă mama suferă dar ii ia apărarea copilului în tot ceea ce face, tatăl este cel care se poartă cu răceală, care e dezamăgit și furios. Evident, toate aceste stări de tensiune i se transmit copilului căruia nu i se acceptă diferența. Shahab devine din ce în ce mai închis în el, se răzbună cu mijloacele lui.

Este de fapt o întoarcere în timp, la aniversarea a 20 de ani, Shahab se uită la o fotografie cu tatăl lui și își amintește copilăria nefericită. Povestea este narată în mare parte din perspectiva lui Shahab, dar sunt și câteva capitole în care auzim vocea mamei. Alături de copil mama suferă mult. Și pentru el, și pentru căsătoria nu foarte fericită, și pentru că a fost nevoită să renunțe la visele ei. Sunt situații de familie tensionate, multe dintre ele provenite din neînțelegerea lui Shahab.

Tatăl celuilalt copil de Parinoush Saniee vorbește în subtext și despre mentalitățile și prejudecățile din Iranul contemporan. Dacă fratele lui Shahab este “băiatul tatălui” pentru că e învață bine și e cuminte, Shahab este “copilul mamei” pentru că are probleme. Nu constituie un motiv de mândrie, e diferit, îl face de râs în societate. Când Shahab devine alibi pentru ca verișoara lui să se întâlnească în parc cu băiatul de care-i place, aflăm despre cât de complicate pot fi relațiile într-o societate închisă. Iar solidaritatea feminină în acest caz e remarcabilă și nu ține cont de generații.

Bineînțeles, în final se conving toți că Shahab e inteligent și talentat. Avea nevoie doar de dragoste, înțelegere și acceptare pentru a putea fi el însuși, iar acestea vin din partea bunicii care nu-i cere să fie altfel decât e. Cu ea începe Shahab să vorbească pe ascuns și ea îl încurajează în lupta surdă cu părinții deveniți reci, necomunicativi sau supărați.

Suferă însă și de previzibilitate –  e atât de evident că, vrând să demonstreze ce are de demonstrat, folosește cele mai la îndemână soluții. De exemplu, pentru a arăta cum răceala și nefericirea dintr-o familie care nu mai știe să râdă sau să se bucure de momentele pe care le petrec împreună fac rău unui copil, autoarea se folosește de opoziție. Shahab fuge de lângă tatăl lui indiferent în timp ce așteaptă la medic și este găsit pe stradă de o familie mai în vârstă, care-i oferă pentru câteva zile căldură, dragoste și atenție, care-i spun Micul Prinț, cu care se joacă și face toate lucrurile pe care ar fi vrut să le facă cu părinții lui. Iar comparația este evidentă și exprimată direct.